William Butler Yeats spunea că omul începe să înțeleagă lumea cercetând pânzele de păianjen din propriul ungher. Experiența m-a făcut să ajung la înțelepciunea acestor vorbe; și, de vreme ce idealul contemporan pare a merge în sens invers, confruntându-l pe tânăr mai întâi cu abstracțiunile universalismului, ale colectivismului și ale internaționalismului, îmi propun să spun ceva în numele istoricului și al concretului ca elemente ale educației.

Revelația nu mi-a fost făcută cadou și, de fapt, fiecare dintre convingerile pe care le am astăzi a trebuit câștigată în pofida sensului propozițional și a imboldului general ale celei mai mari părți a educației mele formale. Acest lucru s-a datorat în parte unor cirscumstanțe speciale, însă, în primul rând, faptului că Statele Unite tind să instituționalizeze tipul haotic și superficial de educație și să-l impună cu un aer de eficiență mercantilă. Nu vreau să sugerez că am fost mai înțelept decât generația mea, pentru că și eu am avut din plin aspirațiile amorfe care fac ca o astfel de educație să pară un lucru bun și am căzut în majoritatea capcanelor care mi-au apărut în cale. Dar sper că o trecere în revistă a ultimilor 25 de ani, care implică și multe schimbări de opinie, îmi dă un oarecare drept de a judeca; mai mult, doresc, în această mărturie, să tratez educația ca pe unul dintre mijloacele dovedite de a face ceva în legătură cu condiția omului.

M-am născut în sudul Statelor Unite, iar la vârsta de 17 ani am fost admis la Universitatea din Kentucky. Mi-am amintit, și nu o dată, cât de bine mi se potrivea atunci descrierea pe care și-o făcea Charles Péguy la începutul carierei sale la École Normale: „posomorât, ardent, stupid.” Universitatea din Kentucky era ceea ce în Europa s-ar fi numit o „universitate provincială”, însă cred acum că, dacă ar fi fost mai provincială în sensul bun și mai puțin dornică să imite modelul dominant american, ar fi oferit o hrană mai bună. La fel ca celelalte universități de stat din perioada aceea, creștea în recrutări și infrastructură și pierdea din caracter; mai mult, cădea în sarcina sistemului „electiv”, format din studenți de 17 ani, de multe ori cu pregătiri anterioare slabe și biografii înguste, să dicteze facultății ce ar trebui să-i învețe. După multe alegeri imprevizibile, am reușit să termin cursurile facultății fiind rezonabil familiarizat cu istoria – dar nu și cu substanța – literaturii și a filosofiei.

Profesorii acestei instituții erau, în mare parte, suflete dedicate, veniți de la universitățile din Vestul Mijlociu al Statelor Unite, iar mulți dintre ei – în special profesorii de economie, științe politice și filosofie – erau, cu sau fără știința lor, social-democrați. Citeau și promovau The Nation, cea mai liberală publicație din acea vreme; făceau eforturi sporadice pentru organizarea unor cluburi liberale sau progresiste; și, bineînțeles, convingerile lor se reflectau deseori în învățăturile lor. Nu am avut nici cea mai mică apărare împotriva acestei doctrine, iar în al treilea an de studiu eram deja pe deplin convins că viitorul aparține științei, liberalismului și egalitarismului, iar toți cei care se opuneau acestor tendințe erau ignoranți sau de rea-credință.

Credința nu mi-a fost zdruncinată, trebuie să adaug, de faptul că am absolvit în mai 1932, exact când Marea Criză atingea cel mai de jos prag în graficele economice. Absolvenții de universitate acceptau orice loc de muncă, indiferent de cât de înjositor sau de nepotrivit era pentru pregătirea lor și, bineînțeles, mulți nu găseau niciun loc de muncă. A părut atunci că un soi de reconstrucție politică era inevitabilă și, în acel an, m-am alăturat Partidului Socialist American. Dezamăgirea mea față de Stânga a început cu acest prim pas concret.

Componența micii noastre filiale a Partidului Socialist era destul de asemănătoare, mi-am dat seama între timp, cu cea a organizațiilor socialiste din întreaga lume. Exista, pe de o parte, un grup de oameni din mediul academic – profesori și studenți – care erau pregătiți intelectual și destul de clari în obiective, dar fără experiență și neadaptați pentru politică. De cealaltă parte, exista un număr aproximativ egal de orășeni care nu puteau fi descriși din simplul motiv că erau indescriptibili. Excentrici, vânători de noutate, victime ale neliniștii, cei mai mulți derutați iremediabil în legătură cu natura și scopul socialismului. Îmi amintesc cât de surprins am fost când unul dintre membrii grupului a sugerat că ar trebui să angajăm la manifestațiile publice una din „trupele alea de țărănoi” folosite frecvent pentru a atrage mulțimi și pentru a oferi divertisment în campaniile politice din sud. Acest lucru îmi părea a nu fi în ton cu ceea ce încercam să facem. Mi-am dat seama între timp că acel membru era mult mai abil decât mine; muzica țărănoilor ar fi atras cu siguranță un public mai mare și mai multe voturi decât expunerea austeră a bubelor țării, ceea ce eu consideram a fi datoria socialistului. Sunt însă convins că rezultatul net nu ar fi fost socialism. Cele două grupuri nu se înțelegeau și, pentru mine, este o minune că au reușit să lucreze împreună atâta timp.

În cei doi ani cât am fost membru în funcția de secretar „local”, cum i se spunea, am descoperit că, deși programul socialist avea o anumită atracție intelectuală pentru mine, nu îmi plăceau membrii mișcării ca persoane. Păreau oameni seci, insistenți, cu obiective superficiale; mai mult, faptul că îi vedeam des și că împărtășeam un scop comun nu a ajutat cu nimic la înlăturarea antipatiei. Mă tem că mi-am îndeplinit sarcinile cu un entuziasm din ce în ce mai mic, iar la sfârșitul acestei perioade aveam unele indicii, pe care atunci nu le-am înfruntat, că acesta nu este genul de lucru în care să găsesc o satisfacție permanentă.

Între timp, s-a mai întâmplat ceva care mi-a întors gândurile în aceeași direcție. Am fost admis ca masterand la Universitatea Vanderbilt, urmărind să obțin o diplomă de licență în literatură. Vanderbilt era o altă universitate provincială, dar crescuse în mâinile unor oameni suficient de inteligenți încât să vadă posibilitățile care decurg dintr-un provincialism reflexiv. Era, la acea vreme, sediul școlii Agrariene Sudiste de filosofie și critică. Acesta era unul dintre cele mai strălucite grupuri din Statele Unite, însă membrii lui se opuneau în aproape fiecare punct socialismului și altor leacuri pur economice. După unii, programul lor era pur și simplu anticăresc; alții îl atacau ca fiind fascist, de vreme ce respingea știința și raționalismul ca autorități supreme, accepta părți considerabile din tradiția regională, ba chiar găsea oarecare justificare pentru existența claselor sociale. Însă aici, spre marea mea surpriză și confuzie crescândă, am descoperit că, deși nu eram de acord cu acești oameni în chestiuni de doctrină socială și politică, îi plăceam pe toți ca persoane. Îmi păreau mai umani, mai generoși și considerabil mai puțin dogmatici decât cei cu care mă asociasem sub stindardul opus. A început să mă bântuie gândul că poate o mișcare ar trebui judecată mai curând după persoanele care o formează decât după perfecțiunea raționalistă și după promisiunile făcute. Poate că, până la urmă, proba proiectelor sociale se face mai degrabă a posteriori decât a priori. Ar fi un schimb dezavatajos să renunți la o lume non-rațională în care îți plac toți oamenii pentru una rațională în care nu-ți place nimeni. Atunci, chestiunea aceasta nu mi s-a părut atât de importantă; însă maturitatea intelectuală și șarmul personal al agrarienilor îmi zdruncinau atașamentul declarat.

Mai mult, în timpul șederii mele la Universitatea Vanderbilt, am avut marele noroc să studiez sub îndrumarea lui John Crow Ransom, un profesor rar de literatură și, dincolo de asta, un psiholog nativ profund. Dintre mulții studenți care i-au resimțit influența, mă îndoiesc că există vreunul care să poată spune cum obținea rezultate. Dacă am judeca numai după comportamentul exterior și rezultatele imediate, părea că nici nu-și dă silința și nici nu se bucură de foarte mult succes. Însă avea darul de a sădi semințe vii în minți. La mult timp după un curs – o săptămână, un an – te trezeai că vreo remarcă de-a lui te tulbura prin profunzime și începeai și tu să reflectezi asupra ei, deseori dorind să-l fi avut pe maestru la îndemână pentru a-ți mai oferi un indiciu. Ideea lui Ransom care m-a captivat atunci era „apărarea neortodoxă a ortodoxiei”, dezvoltată strălucit în cartea sa God without Thunder. Am început să înțeleg că multe idei tradiționale din lumea în care trăim au suferit nu atât din cauza vreunui defect inerent, cât din cauza stupidității, nepriceperii și lenei intelectuale a celor despre care se presupunea, dintr-un motiv sau altul, că ar trebui să le apere.

Acesta era un gând tulburător, pentru că în anii ’30 aproape toate ideologiile tradiționale americane băteau în retragere, și n-am bănuit niciodată că această retragere s-ar putea datora vreunui soi de neglijență. Dacă era ceva de spus despre ele, dacă declinul se datora eșecului apărătorilor lor de a vorbi o limbă modernă sau chiar de a dobândi o cunoaștere esențială, acestea reprezentau cel puțin o provocare pentru curiozitatea mea intelectuală. Încercasem soluția Stângii și descoperisem că nu e pe gustul meu; se poate să fi fost îndepărtat de soluțiile mai vechi, tradiționale pentru că păreau învechite și insistau asupra unor aspecte ce păreau irelevante în contextul modern. De fapt, trecerea n-a fost una ușoară pentru mine și am părăsit Universitatea Vanderbilt împărțit între cele două alternative. Nu văzusem niciun pic de socialism și centralism în practică, iar pe omul maselor nu l-am cunoscut niciodată; pe de altă parte, exista reticența, amplificată de vanitatea tinereții, de a renunța la o poziție susținută în mod public. Cu toate acestea, am fost puternic atras în direcția idealului agrarian al individului în contact cu ritmul naturii, al micilor proprietari și al societății cu organizare pluralistă.

Am părăsit universitatea pentru a accepta un post de profesor la un mare colegiu tehnic din Texas. Se spune că, în Statele Unite, California este întruchiparea materialismului, iar Texas a naturalismului. Am constatat că această afirmație este adevărată în ceea ce privește partea mea de Texas, unde m-am ciocnit de un filistinism neîngrădit, încurajat de tehnologie, organizarea la scară mare și o acceptare pasivă a succesului ca scop al vieții. Mai mult, aici am fost forțat să văd că leul științelor aplicate și mielul științelor umaniste nu vor trăi împreună în pace, ci leul îl va devora pe miel în lipsa unui paznic sever. Simt că convertirea mea la o viziune poetică și etică asupra vieții s-a produs la contactul cu opusul ei steril.

Îmi amintesc foarte clar cum, în toamna lui 1939, la începutul celui de-al treilea an în acest post, conducând într-o după-amiază printre câmpiile monotone ale Texasului, am avut revelația că nu trebuie să mă întorc la acest loc de muncă ce devenise neplăcut, că nu trebuie să predau în continuare clișeele liberalismului, care deveniseră pentru mine lipsite de sens. Mi-am dat seama că îmi formasem părerile dintr-un respect timorat față de ceea ce se presupunea a fi respectabil din punct de vedere intelectual, că fusesem tot timpul în gardă, încercând să aflu ce făceau sau gândeau unii al căror interes pentru adevăr, realizam acum, nu era unul foarte intens. Este o experiență minunată să te trezești într-un punct critic și să-ți dai seama că există, într-adevăr, liberul arbitru și că a renunța la adorarea idolilor falși reprezintă un traseu cât se poate de practicabil.

În orice caz, la sfârșitul acelui an am abandonat postul ingrat hotărât să-mi reîncep educația. Aveam 30 de ani.

Între timp, începusem să studiez pânzele de păianjen din propriul ungher și mi-am dat seama că tipul de educație care ne permite să vedem adevărul din lucruri lipsise cu totul din programa mea. Mai exact, citisem pe larg despre istoria Războiului Civil american, preferând mărturiile directe ale celor care au avut de suferit ca soldați și civili; și am devenit în mod special interesat de cei care au atins un anumit nivel de reflecție, încercând să ofere explicații pentru ce au făcut și maniera în care au făcut-o. Într-unul dintre poemele lui Allen Tate, apare versul „Omorul este mai mult decât comentariu”. La înțelepciunea acestuia vor ajunge și cei care studiază omorurile în care ucigașii și victimele sunt națiuni întregi, anume războaiele. Altfel spus, comentariul unui istoric nu te va introduce niciodată în atmosfera unui război sau a unui mare proces revoluționar. Pentru asta, trebuie să citești mărturiile celor care au participat la el, din ambele tabere și sub toate aspectele; și, deseori, vei descoperi cele mai mari adevăruri într-o remarcă informală a unui luptător obscur sau a unei sore medicale sau în strădania unei persoane needucate de a exprima un sentiment.

Am auzit odată despre cineva care și-a făcut un hobby din a studia motivele oferite de oameni, în diferite circumstanțe, pentru a justifica de ce au simțit că este necesar să spună o minciună. Cred că ar fi la fel de important și poate chiar și mai interesant un studiu al motivelor oferite de oameni pentru a justifica trecerea de la uzul rațiunii la uzul de forță. În ce punct ne spune rațiunea că rațiunea nu ne mai folosește la nimic? Războiul Civil American, din cauză că a fost o luptă civilă, cu ideologii elaborate de ambele părți, oferă material bogat pe acest subiect.

Din puctul de vedere al scopului meu general, am ajuns la concluzia că o modalitate de a obține educația care conduce la înțelegere și compasiune este de a aborda o perioadă din trecut și de a te scufunda în ea atât de profund, încât să-i poți citi gândurile și vorbi limba. Scopul ar fi să iei acest capitol de experiență dispărută și să înveți să-l vezi în trei, dacă nu chiar în patru dimensiuni. Asta ar însemna să ajungi să înțelegi de ce anumite acțiuni care în retrospectivă par profund iraționale păreau, la acea vreme, ordine incontestabile ale rațiunii; de ce lucruri create cu grijă și suferință au fost aruncate cu ușurință pe masa de joc a războiului; de ce oameni care se înfruntau în Senat cu silogismul și entimema s-au înfruntat mai apoi cu sabia. Aproape orice carte de istorie îți va explica forma unei astfel de perioade, dar cine îți va explica presiunea? Asta este ceea ce voiam să descopăr.

Sunt acum convins că studierea istoriei unei cauze pierdute în general are avantajele ei. Poate educația noastră ar fi mai umană dacă ni s-a solicita tuturor să dobândim o cunoaștere intimă a unui ideal coerent care a eșuat. Și nu trebuie să fie o cauză rezolvată prin război; există cauze în registrele social, politic și ecleziastic care ne-ar servi de minune. Însă este bine pentru fiecare dintre noi ca, la un moment dat, să ne aliem cu pierzătorul și să privim „progresul” istoriei prin ochii celor rămași în urmă. Nu văd o modalitate mai bună de a contraataca sufocanta teorie „Whig” asupra istoriei, cu presupunerea ei insensibilă că fiecare cauză care a triumfat a meritat să triumfe, un fel de devalorizare pragmatică a mai vechii teorii providențiale. Studiul și aprecierea unei cauze pierdute au efectul de a transforma istoria în filosofie. Într-un număr de cazuri suficient de mare pentru a ne face smeriți, descoperim părți bune în teoria pe care timpul a făcut-o pierdută, la fel cum deseori învățăm mai multe de la personajul învins al unei tragedii decât de la vreun Fortinbras strident care apare la final pentru a anunța victoria și a proclama viitoarea stare a lucrurilor. Ar fi nedrept să spunem că acest lucru este adevărat în orice înfrângere istorică, însă există suficiente analogii pentru a merita o reflecție serioasă. Prin urmare, nu doar Oxford, ci fiecare universitate ar trebui să fie, într-o oarecare măsură, o „gazdă a cauzelor pierdute și a loialităților imposibile”. Ar trebui să le păstreze amintirea cu o anumită măsură discriminatorie a onoarei, încercând să țină în viață ce a fost bun în ele și opunându-se verdictului pragmatic al lumii.

În ceea ce mă privește, am petrecut trei ani citind istoria și literatura Războiului Civil, acordând o atenție specială taberei pierzătoare. Oamenii care au ieșit la iveală erau umani, cât se poate de umani, însă n-am reușit să pătrund misterul acelei pasiuni cuprinzătoare care i-a ținut laolaltă. Însă, în multe alte feluri, am ajuns să mă recunosc pe mine însumi în trecut, ceea ce reprezintă măcar o mostră importantă de autocunoaștere.

Către sfârșitul acestui studiu, am publicat primul meu articol, „Religiozitatea mai veche a Sudului”. A fost o încercare de a explica de ce Sudul, deși implicat în apărarea unor instituții pe care multă lume le condamna din motive de ordin moral, părea a etala o religiozitate mai intensă decât oponenții lui. A fost o primă încercare în direcția explicării neortodoxe a unei ortodoxii și mi-a arătat cât de mult mai aveam de muncă în acest domeniu al revizuirii istorice înainte de a expune inadecvarea superficialei interpretări liberale.

Privind în urmă către această metodă, sunt în continuare destul de încrezător în principiul ce stă la baza ei. Scopul este de a înlătura clișeele generalizării și sloganurile care sunt păstrate doar pentru că servesc instituțiilor contemporane și, bineînțeles, de a evita tentația interpretării economice. Henry Adams a simțit nevoia de a face ceva similar în mijlocul hărmălaiei din America lui, iar studiul l-a condus – pe acest descendent pașnic, autoreflexiv al puritanilor Noii Anglii – către misterul Fecioarei. Într-un fel asemănător, mi se pare că procesul va obliga orice căutător onest să vadă că liniile forțelor sociale și politice sunt mult mai ascunse decât poate recunoaște mintea omului modern și că, dacă nu îl va conduce către un soi de credință, măcar îl va îndepărta de construcțiile facile ale celor ce nu vor să înțeleagă dincolo de simpla percepere a acelor lucruri ce nu pot servi decât unui scop practic. În vreme ce istoria convențională de manual îi umple pe om de aroganță și ignoranță, istoria multidimensională ar trebui să-l umple de uimire. Cu mult timp în urmă, fusesem impresionat de afirmația lui Schopenhauer că nu poți fi filosof dacă nu ești uneori capabil să privești lumea ca pe un spectacol. Acest soi de detașare, cauzată de suprimarea instinctului de a fi arbitrar, îmi pare a fi o condiție pentru înțelegerea condiției umane.

Încercarea de a contempla istoria în toate dimensiunile și detaliile ei a condus în mod direct la convingerea că această lume a lucrurilor și a evenimentelor substanțiale este chiar lumea pe care stângiștii o vor dispărută; iar o asemenea politică începea acum să pară egoistă și îngâmfată. Nu sunt de acord cu părerea că orice există trebuie să existe în continuare. Dimpotrivă, am o înclinație puternică de a pactiza cu cel mai slab sau de a susține potențialul împotriva actualului dacă cel dintâi pare a avea vreo rațiune în spate; și sunt conștient de zicala care spune că lui Dumnezeu îi place să scoată lucruri mărețe din lucruri mici. În această privință, sunt un reformator sau chiar un revoluționar. Dar simt că situațiile nu se prezintă aproape niciodată în termeni atât de simpli. De obicei, apar în termeni precum aceștia: avem în spate o creație formidabilă care este, în mare parte, de nepătruns. Putem înțelege și manevra unele legături intermediare de cauză și efect, deși îndrăzneala noastră depășește deseori bunul simț și descoperim că, încercând să ajungem la un echilibru, deranjăm alte două. Există, prin urmare, două propoziții greu de contrazis: trăim într-un univers care ne-a fost dat, în sensul că nu a fost creat de noi; și nu înțelegem prea mult din el. Conform imaginii folosite odată de un filosof, suntem locuitorii unei insule bogate și bine ordonate, înconjurate de un ocean de mister ontologic. În această situație, nu este indicat să mergem prea departe cu presupunerile. Nu este vorba de a afirma că orice există este bun; este o recunoaștere a faptului că orice există există cu o forță considerabilă (chiar și inerția fiind o formă respectabilă de forță) și se alfă într-o rețea de legături pe care noi am descifrat-o numai parțial. Așadar, grăbiți-vă încet. Este foarte ușor să cazi în trufie gândindu-te la relația omului cu universul creat. Voit sau nu, știința a netezit calea către infatuare; iar acele mișcări politice care fac apel la știință pentru a-și justifica ruperea de trecut au adoptat deseori drept principiu această atitudine arogantă. Aveam din ce în ce mai puțină simpatie pentru acele doctrine sociale și politice fondate pe ideea unui univers dominat de om și eram tot mai înclinat să cred, ca și Walt Whitman, că „un șoricel este un miracol suficient de mare pentru a zdruncina sextilioane de necredincioși”.

O altă consecință a reflecției mele asupra acestei probleme a fost faptul că am început s-o privesc în termeni teologici. După cum am sugerat, „autoritatea realității” este o sintagmă care mă deranjează puțin, pentru că, dacă nu ești vigilent, se poate transforma ușor într-o idolatrie a circumstanțelor, iar aceasta reprezintă cea mai nespirituală dintre toate condițiile. Cu toate astea, există o situație în care „autoritatea realității” poartă un sens pe care îl putem accepta. Trebuie doar să înțelegem prin „realitate” ceea ce au înțeles filosofii teologi prin cuvântul „substanță”. Negarea substanței este una dintre cele mai mari erezii, iar în această privință mare parte a radicalismului contemporan se prezintă ca fiind esențialmente păcătos. Războiul permanent pe care îl poartă împotriva oricărui lucru ce are un statut în lume sau împotriva oricărei existențe individuale, particulare sau unice care nu se încadrează într-un șablon raționalist nu este altceva decât o formă de negare a substanței. Dacă un grup de oameni ignoranți începe să presupună că orice există e bun, va presupune și că orice există e rău. Când începem să decidem între cele două – și sper să vă conving că nu cred că trebuie să decidem astfel – ultima variantă ar părea și mai blasfematoare decât prima, pentru că implică o condamnare en gros a unei creații care nu e a noastră, o condamnare ce etalează însemnele unei forțe creatoare pe care nu o stăpânim. Intenția radicalului de a sfida orice substanță sau de a o înghesui în șabloane construite numai în mintea lui este astfel greșită din punct de vedere teologic; este o agresiune care profanează o ordine profundă a lucrurilor. Și s-a strecurat în fiecare aspect al vieții noastre. În relatările despre cățărarea cu succes pe vârful Everest, membrii britanici ai expediției au vorbit despre „cucerirea” lui, însă ghidul nepalez, unul dintre cei doi oameni ajunși în vârf, a vorbit despre dorința lui de a-l vizita pe Buddha, care locuiește în cel mai înalt punct. Diferența între aceste atitudini este un indicator teribil al mentalității moderne apusene, cu a sa metafizică a progresului prin agresiune.

Mi se oferea din nou ocazia de a reflecta asupra uneia dintre cele mai vechi și mai profunde atitudini omenești, exprimată în general prin cuvântul „smerenie”. Războiul radicalilor împotriva substanței reprezintă o repudiere directă a acestei calități. Este adevărat că termenului i s-a asociat de multe ori prefăcătoria, atât în vorbă, cât și în faptă, astfel că oricine îl menționează într-o discuție modernă despre etică și religie își asumă un risc. Totuși, mi se pare că exprimă o atitudine față de lucrurile mai mari decât noi fără de care omul n-ar fi altceva decât un animal nerușinat, încrezut și frivol. De fapt, nu văd cum societatea ar putea sa reziste fără o doză din acest sentiment vechi, dar acum ridiculizat. Gravitatea acestei vieți se manifestă ca un fel de pietas sau, cel puțin, ca respect față de tragedia existenței. Smerenia este o altă tradiție care a cedat din cauză că apărătorii ei nu au fost capabili să-i demonstreze necesitatea. Și-au ridicat apărarea pe poziții ușor de cucerit și au lăsat neprotejate punctele pe care le-ar fi putut apăra cu ușurință. Atât timp cât smerenia este asociată exclusiv cu evitarea hibelor și a viciilor minore, nu putem spera la restaurarea ideii vitale din spatele ei. Dar când arăți că tradiția venerației furnizează toată forța coeziunii sociale și politice îți lovești oponenții acolo unde-i doare.

Conștientizarea faptului că smerenia reprezintă o atitudine potrivită și constructivă față de anumite lucruri m-a ajutat să dezvolt ceea ce Russell Kirk numește „înclinație către proliferarea diversității și a misterului vieții tradiționale”. Privind în urmă, simt că am avut dintotdeauna această înclinație, însă fusese reprimată de doctrinele dogmatice, utilitariste și, în esență, sfidătoare ale liberalismului și scientismului, astfel că, pentru mine, a fost un fel de redobândire a unei puteri pierdute sau a capacității de a mă minuna. Recuperarea mi-a adus o satisfacție ce nu poate fi egalată de nimic din ceea ce oferă liberalismul și scientismul.

Este sentimentul pe care îl am în fiecare vară întorcându-mă în Sud. Sudul mă dezamăgește în nenumărate feluri; însă există ceva în încremenirea lui sufocantă, în umanismul încăpățânat al oamenilor lui, ce lupă acum împotriva agresiunii industrialismului fără să știe cum să lupte, care îmi spune că, la bine și la rău, acesta este locul meu de baștină. Se spune deseori astăzi că lumea își pune speranțele în internaționalism. Se poate, însă este la fel de adevărat că internaționalismul nu poate exista fără un provincialism solid, inteligent. Și asta pentru că internaționalismul ar rămâne fără o bază. Dacă se dorește o confirmare filosofică pentru asta, există vorbele înțelepte și frumoase ale lui Thoreau: „Nu se poate aștepta nimic de la tine dacă bucata asta de pământ de sub tălpile tale nu ți-e mai dragă decât oricare alta din lumea asta sau din oricare lume.”

Totuși este și mai important, după cum am încercat să sugerez mai devreme, a se face departajarea între respectul față de tradiție pentru că este tradiție și respectul față de tradiție pentru că aceasta exprimă un mister mult prea mare pentru a-l cuprinde cu mintea. Primul nu este altceva decât idolatrie sau tributul adus circumstanței, care a provocat unele dintre cele mai primitive, limitate și dăunătoare atitudini etalate vreodată de om. Există un tip de venerare a tradiției care nu este altceva decât ură, neîncredere și imaginație bolnavă, iar aici eticheta „reacționar” este aplicată corect. Nu putem spera la nimic bun dintr-o asemenea atitudine negativă. Însă cealaltă atitudine este supusă și creativă în același timp; venerează mai degrabă spiritul decât chipul cioplit; și-i permite omului să dea și el o mână de ajutor Providenței. Evident, liberul arbitru ar fi lipsit de sens dacă am lăsa lumea complet neatinsă. Există lucruri care trebuie schimbate, însă trebuie să evităm schimbarea din orgoliu și frondă irațională. Și este necesar să avem mereu în vedere ce anume ar trebui să fie omul.

Negând substanța, radicalul neagă existența răului, ceea ce reprezintă o altă mare erezie. După cum ne putem da cu toții seama, acest lucru se prezintă astăzi sub forma credinței în perfectibilitatea omului, în puterea măsurilor sociale și politice de a salva individul și în toate măsurile de inginerie statală ce ar trebui să înlocuiască vechea idee de salvare. Dincolo de dilema pe care o aduce cu sine negarea răului, aceasta aduce în viețile noastre morale, intelectuale și culturale un număr de erori distructive. Aduce, de exemplu, adularea voinței populare, idealizarea mediocrității și, odată cu acestea, o atitudine rebelă față de orice implică disciplină, efort susținut și slujirea unor idealuri autonome. În democrațiile de astăzi, există ideea larg răspândită că a critica pe cineva pentru orice este un act de trădare, că cei slabi, leneși și răi au același drept la respect și răsplată precum ceilalți și că, dacă un om alege să fie o brută, el are un fel de drept natural, inviolabil de a fi o brută. Din câte îmi dau seama, nu ne putem opune acestei idei fără a recunoaște existența răului și datoria de a-l combate. Aici, din nou, radicalismul modern a eșuat în interpretarea problemei.

Se spune că, cel mai adesea, o deziluzie legată de natura umană întoarce gândul către creștinism. Știu că în perioada mea de optimism copilăresc ideea de păcat originar părea arhaică și amuzantă. Acum, după 20 de ani și după experiența unui război mondial, nu găsesc o idee care să exprime o perspectivă mai profundă asupra enigmei numită om. Păcatul originar reprezintă o formă alegorică a tendinței imemoriale a omului de a face răul cunoscând binele. Despre această tendință putem depune mărturie cu toții, nu numai din observații, ci și din biografiile personale. Și este piatra în care se sparg nouă zecimi din formula socialistă a fericirii universale. Socialiștii propun să-i ofere omului pace și bogăție; și nu par a-și da seama că le poate respinge, pentru crimă și preamărire. A mai făcut asta și inainte, atât individual, cât și ca națiune. Ar fi mai realist ca reformatorii să înceapă cu vechea presupunere că inima omului este foarte păcătoasă și că acesta are nevoie de ajutor exterior sub forma harului. Cel puțin, nu putem construi pe nisipul mișcător al omului care este bun prin natura lui, pentru că nu este. Dacă a moștenit păcatul de la Adam – aceasta este o întrebare pentru un alt nivel al discuției; cert este că a moștenit-o, iar acest lucru va scufunda orice schemă bazată pe o încredere satisfăcătoare în dorința omului de a face întotdeauna binele. Nu se poate face nimic dacă voința este greșită, iar îndreptarea voinței este exact datoria pe care radicalismul modern nu reușește să și-o asume.

Este rezonabil să subliniez că ideea păcatului originar este, dacă nu antidemocratică, cel puțin o frână puternică a democrației. Democrației îi vine foarte greu să spună ca omul greșește dacă o face în majorități. Totuși, această noțiune trebuie respinsă, chiar și politic; și de aceea se creează constituții și legi organice în aproape toate guvernele reprezentative, fiind într-adevăr privite ca unificatori principali ai acestor guverne. O constituție este o versiune îmbunătățită a guvernării, fiind capabilă să o respingă și să o limiteze când intră în derivă. Dacă majoritatea ar avea întotdeauna dreptate, constituțiile ar fi doar niște piedici ciudate. Acest mijloc de a distinge între ceea ce este bine în mod profund și natural și ceea ce este rău trebuie adus și în viețile noastre individuale, unde stabilește o limită a indulgenței față de sine.

Din toate aceste motive, cei care spun că răul este doar un vis urât, un accident al istoriei sau creația câtorva indivizi antisociali nu fac altceva decât să ne pregătească pentru dezastre și dezamăgiri mai mari. Este necesar să recunoaștem că răul este o forță subtilă, atotcuprinzătoare, schimbătoare, capabilă să ruineze planuri care promit cel mai mare succes, dar care poate fi ținută în frâu de o cunoaștere spirituală și de o energie adecvate. Acest lucru face ca problema îmbunătățirii omului și a societății să continue de-a lungul istoriei, rămânând aceeași indiferent de fazele dezvoltării economice și tehnologice.

Persistența realității răului mi-a fost relevată atunci de evenimentele îngrozitoare ale celui de-al Doilea Război Mondial. Când afirmațiile civilizației moderne și „avansate” au început să fie contrazise de prezența acestui mare creator de nenorocire, a apărut un semn de întrebare. Războiale nu deveneau doar mai dese, ci și mai omnipotente și mai aleatoare în scopuri și mjloace.

Implicarea aliaților vestici a fost pentru mine o dezamăgire progresivă. Studiind Războiul Civil American, eram conștient că, pe măsură ce un război avansează, motivele lui se schimbă, dar nu eram pregătit să văd în ce măsură se poate deteriora ținta morală. Încrederea în onestitatea întreprinderii noastre mi-a fost zdruncinată de un incident petrecut pe la jumătatea conflictului. Incidentul nu este foarte des amintit, pentru că privește în principal o țară mică și ce contează o țară mică într-o lume în care totul se decide la nivel de Big Four, Big Three sau Big Ceva? Este vorba de abandonarea Finlandei de către Marea Britanie și Statele Unite, state care anterior o sprijiniseră moral și, într-o oarecare măsură, fizic în lupta împotriva inamicului rus. Am simțit că dacă, în goana după victorie și răzbunare, Finlanda poate fi aruncată cu voie bună în gura lupului, vor urma lucruri mult mai rele, ceea ce s-a și întâmplat. Conferința de la Yalta îmi părea o mostră de nebunie politică, în timp ce ziarele nu mai conteneau în omagii și elogii fantastice.

Pe scurt, am simțit că, datorită minunatei noastre prese și Oficiului pentru Informații de Război, aproape nimeni din Statele Unite nu știa ce-i cu războiul ăsta. Îmi amintesc că în 1945, într-o dimineață de toamnă, stăteam la biroul meu din Ingleside Hall, de la Universitatea din Chicago, și mă întrebam dacă nu ar fi posibil să deducem, din cauze fundamentale, erorile vieții și ale gândirii moderne care au produs acest holocaust și vor asigura altele. În aproximativ 20 de minute am schițat câteva titluri de capitole, acesta fiind începutul unei cărți intitulate Ideas have Consequences [n.r. Ideile au consecințe, din toamnă, în română, la Anacronic]. La început, părea sortită a avea un succes de scandal, din moment ce mergea împotriva curentului de gândire pe acest subiect. Însă am primit numeroase scrisori de la cititori care m-au convins că există și alte minți chinuite de aceleași întrebări și că nu făcusem altceva decât să rostesc ceea ce gândeau mulți. Tipul de opoziție pe care a provocat-o părea și ea o confirmare.

Poate suna ciudat, dar adevărul este că ideea acestei cărți a fost inspirată de idealul apus al cavalerismului. Studierea istoriei mi-a consolidat credința că, la un moment dat, acesta fusese un ideal al puterii limitate, conținând o idee ce pare a lipsi din toate remediile contemporane pentru tratarea războiului – ideea unui spirit care se află deasupra războiului și care include ambele tabere ale oricărui conflict. N-am avut niciodată încredere în ideea eradicării războaielor printr-un război. Ideea unui „război care pune capăt tuturor războaielor” este demnă numai de un escroc. O asemenea încercare nu face altceva decât să împrăștie semințele războiului mai departe și, posibil, să le îngroape mai adânc. Nu ia în calcul intransigența naturii umane.

O trăsătură foarte interesantă a cavalerismului era aceea că oferea un plan prin care era posibil ca o civilizație să se abțină de la război și să continue să existe ca civilizație. Nu se bazau pe simplificări precum „orice război e o crimă”. Dimpotrivă, încercau să trateze războiul sau lupta dintre oameni ca pe una dintre activitățile civilizației, o activitate periculoasă, cu siguranță, dar care putea fi ținută sub control. Sub codul cavalerismului, războiul putea fi asemănat cu ceea ce înțeleg companiile de asigurare prin „foc prietenos”. Este folositor omului atât timp cât este păstrat într-un cuptor sau într-un alt loc adecvat. Însă un foc scăpat din spațiul destinat lui încetează să mai fie prietenos; devine un inamic ce poate provoca rapid distrugeri îngrozitoare. Astfel, războiul controlat sau războiul cu obiective limitate este un foc prietenos; însă un război cu obiective nelimitate este un război scăpat de sub control, care poate, cu armamentul disponibil acum, să conducă o civilizație către măcel. Prin urmare, problema este: cum putem controla războiul, cum îl putem menține în limitele civilizației? Cavalerismul nu și-a respectat întrutotul codul, ar fi absurd să pretindem asta; au existat episoade greu de digerat în istoria lui. Cu toate acestea, a exercitat o influență moderatoare; și a mai făcut ceva, ce îl face să pară realist în comparație cu soluțiile propuse astăzi. A insistat că omul nu poate deveni un ucigaș absolut nici măcar în război, când nervii sunt întinși la maximum. În război, există anumite principii care nu trebuie înlăturate din ură și frică. Și asta pentru că până și dușmanul are anumite drepturi, iar aceste drepturi trebuie respectate, chiar dacă ai în vedere distrugerea lui. Acest lucru poate părea paradoxal, însă haideți să luăm în calcul următoarea analogie. Războaiele moderne seamănă, din ce în ce mai mult, cu partidele de linșaj. O grupare capabilă de linșaj acționează în credința că vina victimei este absolută și inechivocă și că singurul lucru care contează este uciderea rapidă a acesteia. Nu contează prin ce mijloace: bătaie, împușcare, un copac, o frânghie. Bineînțeles, această idee este contrară procedurii judiciare. Legea nu spune niciodată că vina unui om este atât de absolută și de bine cunoscută, încât nu trebuie să i se îngăduie să spună două vorbe în apărarea lui. Dimpotrivă, chiar și cel mai atroce criminal beneficiază de protecția poliției și de un proces conform cu legea, având șansa de a-și prezenta versiunea proprie.

În asemenea ipostaze, legea susține o idee similară cu cea a cavalerismului, prin aceea că afirmă că nimeni – nici măcar un „dușman al societății” – nu poate fi în întregime privat de drepturi. În războaiele moderne, idea unui contract precum acesta este din ce în ce mai des abandonată. Acum, obiectivul este de a-l face pulbere pe dușman, bărbați, femei și copii la grămadă, în aceeași țintă comună; de a transforma o țară în „cenușă atomică”, ca să citez o frază sumbră văzută recent într-un ziar. Și apoi, dacă mai rămâne ceva, următorul pas ar fi cel abuziv de a solicita predarea necondiționată. Nu cred ca mai este nevoie de vreo analiză pentru a arăta că aceste lucruri merg împotriva idealului cavaleresc, prin aceea că învăluie totul în nebunia și distrugerea războiului fără a lăsa în urmă nimic care să ajute la detensionare.

Unii susțin că, atunci când este aplicată războiului, tehnologia modernă face ca ideile precum cea susținută de cavalerism să fie pur și simplu imposibile. Nu ai cum să controlezi tehnologia, spun ei, ea este atât de avansată, încât nu poate produce decât anihilare când este folosită în scopuri distructive. Poate că nu putem contrazice acest lucru. Însă dacă este real, pare a fi încă o dovadă că i-am permis științei să atingă un stadiu din care nu ne mai permite să fim ființe umane. Dacă am ajuns într-o situație în care singura variantă este să spulberi sau să fii spulberat, acest lucru contrazice ideea că suntem acum mai stăpâni pe viețile noastre.

Nu poate exista vreo îmbunătățire a condiției lumii până când spiritul uman nu contrabalansează genialitatea frenetică a invenției tehnologice. Capcana mortală în care ne-a împins mândria față de invenție și tehnologie este rar descrisă în adevărata lumină. A creat o lume de o instabilitate nemaiauzită. Această instabilitate poate fi depășită, chiar și temporar, numai printr-un control strict, centralizat al vieții naționale. Iar controlul centralizat poate fi menținut numai prin încremenirea oamenilor într-o mentalitate de război. Acest lucru se poate obține inoculându-le dorința de cucerire sau teama de un dușman real sau imaginar. Și-atunci, există o carte de jucat în orice situație. Dacă se petrece o detensionare sau există resentiment față de control, nu trebuie decât să invoci „siguranța națională” pentru a închide gura opoziției sau chiar a o face de rușine. Noi trăim acum în Statele Unite sub cea de-a doua politică. Alegerea pare a fi între haos și pregătirea permanentă de război, iar necazul cu pregătirea este că rezultă întotdeauna în război. Aici, din nou, intervine tehnologia, făcând dilema și mai crudă, pentru că, din cauza ei, războaiele sunt din ce în ce mai cumplite și mai nihiliste, plasându-se dincolo de capacitatea de absorbție a influențelor civilizatoare. După cum a remarcat Maurice Samuel, de acum încolo, umanitatea va trăi în umbra propriei omnipotențe demonice, iar această calamitate este atât de mare, încât aproape nimeni nu o poate înfrunta. Șansele ca lumea să continue să fabrice bombe atomice și să nu le folosească sunt infime.

Cum se strecoară acest curent în fiecare aspect al vieților noastre poate fi ilustrat printr-un exemplu minor. Acum câțiva ani, la marginea campusului Universității din Chicago, exista o cafenea micuță. Era o afacere modestă, fără stil sau pretenții; însă după amiezele, membrii catedrelor de științe umaniste obișnuiau să vină aici. Să bea cafea, să iasă pentru o oră din rutina profesională, să discute idei și păreri, să fie umaniști practicieni, s-ar putea spune. Astăzi, locul este ocupat de o structură gri monstruoasă, dedicată cercetării atomice; micuța cafenea nu mai e; taifasul amical de la cafea nu mai are loc.

Rezultatul principal al reeducării mele, cum o văd acum, a fost o detașare totală de liberalism, de prima etapă a vieții mele reflexive. Liberalismul este refugiul preferat al lașității intelectuale, pentru că esența poziției liberale este că nu are nicio poziție. Se poate să fie adevărat, cu rezervele de rigoare, că, în anumite faze tranziționale, când conturul problemelor nu este foarte clar, atitudinea liberală neangajată are avantajele ei. Dar să construiești ceva cu ea – niciodată! Este gândul dinainte de concluzie. Poate că explicația pentru faptul că liberalismul a devenit un soi de filosofie a vremurilor noastre ar trebui căutată în faptul că lumea se dezintegrează rapid. Se creează astfel impresia că schimbarea este singurul lucru permanent și că, pe măsură ce dezintegrarea continuă, însuși conceptul de adevăr este o piedică în calea adaptării.

Dar, chiar și făcând această concesie față de starea lucrurilor, este ușor de observat că lipsa de convingeri a liberalului îl implică în contradicții care distrug încrederea. Este un apărător al individualismului și al drepturilor locale, dar dacă apare un individ puternic care promite salvarea prin „leadership”, liberalul poate fi ușor confundat cu un totalitarist. De aici liberalul totalitarist al vremurilor noastre, o contradicție în termeni, dar o întrupare și o amenințare serioasă la adresa guvernării bazate pe drepturi. În vreme de pace, liberalul este adeseori un apărător al pacifismului, dar dacă apare ceva ce-i displace la orizont, este primul care invocă uzul forței armate. În educație, crede în bunătatea naturală a copilului și detestă idea pedepsei corporale, dar crede în pălmuirea națiunilor cu bombe atomice până când le este frântă voința.

Se spune adesea că, în vreme ce avansăm rapid în cunoașterea lumii naturale, nu avansăm deloc în cunoașterea naturii și spiritului omului și că majoritatea necazurilor noastre apar din acest dezechilibru. Eu cred că situația noastră este mult mai rea, pentru că sunt de părere că, de fapt, cunoaștem din ce în ce mai puțin natura și spiritul omului, și asta nu în mod relativ, ci absolut. Oricine studiază filosofia greacă sau creștinismul medieval sau alte religii mari ale lumii își dă seama că aceștia priveau omul ca pe o creatură minunată și de temut și că au încercat să-l ghideze cu imaginație și subtilitate. Astăzi, trăind în umbra acestei omnipotențe tehnologice demonice, încercăm să ne descurcăm crezând în naivități precum omul economic, omul „bun în mod natural” și așa mai departe. Bineînțeles că nu funcționează și cu cât sunt mai des încercate în contextul actual, cu atât ne apropiem de catastrofă.

Cumva, educația noastră va trebui să recupereze viziunea pierdută a persoanei ca creatură a intelectului și a voinței. Va trebui să-i aducă laolaltă pe gânditor și pe omul de acțiune, pe dialectician și retorician. Cunoașterea singură, inclusiv cea științifică, este neputincioasă, iar voința fără cunoaștere este oarbă și distructivă. Provocarea viitorul va fi atunci să depășim raționalismele superficiale are ultimelor două secole și să lucrăm în direcția reîntregirii omului într-o ființă care va ști și va dori ceea ce știe.

Traducere dupa eseul lui Richard M. Weaver, Up from Liberalism, apărut în Modern Age în martie 1959. Liberalismul este discutat in varianta sa americana, unde inseamna, de fapt, socialism.

Cel mai cunoscut volum al său, Ideas Have Consequences, se află în pregătire la Editura Anacronic. Apariție – toamna 2017.

Sursa: Anacronic

Anunțuri