frankfurtschl

Revoluţia psihedelică a CIA

Neliniştile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre traumatica „decapitare” a naţiunii prin asasinarea lui Kennedy şi introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un „instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliştilor francezi, şi au fost populare în cadrul elitelor boeme europene şi americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a doua jumătate a anilor ’50, CIA-ul şi serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potenţialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse şi distribuite sub „egida” operaţiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreaţional chiar în cadrul Agenţiei, fiind chiar distribuit la liber între prietenii „familiei”, incluzând un număr substanţial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare şi Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a „aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci şi nuvelistul Ken Kesey, precum şi membrii iniţiali ai trupei rock Greatful Dead au „deschis” uşile percepţiei la US Navy. Guru-ul revoluţiei psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost iniţiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) şi şi-a început cariera ca angajat contractual al CIA.

La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au ca efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine şi preocupată de obiecte. Chiar şi cele mai banale obiecte ajung să aibă o „aura”, despre care Benjamin vorbise iniţial. Victimele devin atemporale şi profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Şcolii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situaţia de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Şcolii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile „Generaţiei Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernităţii, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Şcolii de la Frankfurt.

Lucien Goldmann, un radicalist francez şi fost profesor-invitat al Universităţii Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: „Mişcările studenţeşti au găsit în munca sa şi numai în ea formularea teoretică a problemelor şi aspiraţiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunităţile „iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viaţă „eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Şcoala de la Frankfurt, precum „comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare „Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puţin urbană a cărţii lui Rupert Brooke din 1905, intitulată „Nu merită să vorbeşti cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur şi simplu, pe materiale deja existente.

Eros şi civilizaţie

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 şi care a adus „mesianismul revoluţionar” al Şcolii de la Frankurt din anii ’20 în contextul şi prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea „Eros şi civilizaţie” a lui Herbert Marcuse. Publicată iniţial în 1955 cu finanţare din partea Fundaţiei Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Şcolii de la Frankfurt în forma conceptului de „dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moştenire de gândire Marcuse intenţionat o perverteşte, este identificat ca moştenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaşte două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale şi una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul fiinţei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacţiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranţă de scăpare din monodimensionalitatea societăţilor moderne industriale este eliberarea părţii erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea faţă de „raţionalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte „Omul unidimensional”: „O confortabilă, fină, acceptabilă şi democratică lipsă de libertate prevalează în civilizaţia industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greşit identificată de Marcuse cu instinctul de interacţiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carităţii, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, explicit scoasă în evidenţă, cu excepţia freudienilor renegaţi, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv raţiunea însăşi, spune Marcuse, acţionează pentru a-l reprima.

„Universul totalitar al raţionalităţii tehnologice este ultima transmutaţie a ideii de raţiune”, sau „Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realităţile omului: zborurile spaţiale, rachetele şi navetele cosmice, frumoasele maşinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia forma „Marelui Refuz”, o respingere totală a monstrului capitalist şi a realizărilor sale, incluzând „raţionalitatea tehnologică” şi „limbajul ritual autoritar”.

Ca parte a „Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un „ethos estetic”, transformând viaţa într-un ritual estetic, într-un „life-style” ( un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influenţa lui Marcuse).

O dată cu Marcuse, ca punct de referinţă, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conţinut.

„Eros şi civilizaţie” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar şi a continuat în câteva ediţii. În prefaţa la ediţia din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan „Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. „Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până şi folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităţilor în manifestele sale era o parte a „Marelui Refuz”, numindu-l „o sistematică rebeliune lingvistică ce loveşte contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite şi definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, contributor la opera „Viaţă împotriva morţii” – 1959 şi „Corpul iubirii” – 1966, chemând bărbatul să-şi lepede confortabila „armură” a egoului şi să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrăţişa realitatea instinctuală a perversităţii polimorfice şi va face să aducă omul „înapoi” la „unirea cu natura”.

Cărţile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luaţi în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin „recanalizarea” „energiei orgonice”.

Educaţia primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A.S. Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaţionale cereau că elevii să fie învăţaţi să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor „autoritari”.

Cartea lui Neil „Summerhill” s-a vândut în 24.000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100.000 de exemplare şi la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universităţi, devenind astfel una din cele mai influente texte educaţionale ale perioadei, fiind un punct de referinţă pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalţi teoreticieni ai Şcolii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuşi a devenit „toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda şi, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunţat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, aşa cum Vaticanul obişnuieşte pentru denunţarea formală a indivizilor în viaţă), împreună cu Freud, pentru justificarea „dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” şi a denumit teoria eliberării „o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberaţie a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât „iubirea neîngrădită” şi atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obişnuiţi să se perceapă ca pe nişte obiecte, determinate de natura lor. Importanţa omului ca persoană dăruită cu chip divin şi har creativ, capabilă să acţioneze la nivelul întregii civilizaţii umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă graţie faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mişcării drepturilor civile în mişcări de tipul „puterea negrilor” şi transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forţat în a se transforma într-un alt „cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiţei Astarte.

Un rezumat al cărţilor „Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) şi „Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich şi alţi extremişti freudieni.

O călătorie „rea”

Această popularizare a vieţii ca ritual erotic pesimist nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmaşii lui Marcuse şi Adorno domină complet universităţile, învăţând studenţii să înlocuiască raţiunea cu exerciţiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puţine lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv „moştenirea” datorată Şcolii de la Frankfurt.

„Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de „toleranţă represivă” a lui Marcuse – toleranţă faţă de mişcările de stânga şi intoleranţă faţă de mişcările de dreapta, impusă de către studenţii Şcolii de la Frankfurt, numiţi acum profesori de studii feministe şi afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În acelaşi timp, urâţenia, atât de atent cultivată de „pesimiştii” Şcolii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentaţie a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin şi ICS, să nu dorească „eliberarea subcontextului erotic”. Nu poţi cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg şi Beethoven în cadrul aceluiaşi program şi să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Şi, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani şi europeni urmăresc filme precum „Coşmarul de pe strada Elm” sau „Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figure hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe faţă, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni groteşti, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil „la liber” în fiecare zi.

V. Tinerii hippy de factură nazist-comunistă ai anilor ‘20

O parte considerabilă a filozofiei şi producţiei artistice a contraculturii americane, la care se adaugă non-sensul culturii New Age al zilelor noastre derivă pe scară largă dintr-un experiment social realizat în Ascona, Elveţia, între anii 1910-1935. Iniţial, o staţiune a membrilor cultului teozofic al Elenei Blavatsky, mica localitate elveţiană a devenit „raiul” sectelor oculte, stângiste şi rasiale ale mişcării New Age iniţiale de la începutul secolului XX. La sfârşitul Primului Război Mondial, Ascona era identică cu ceea ce Haight-Ashbury va deveni mai târziu – un loc plin de magazine healty food, cărţi oculte de tipul „I Ching”, „Naturmenschen”, oameni cu barbă şi părul lung, umblând în sandale şi purtând robe, în vederea „întoarcerii la natură”. Influenţa dominantă a zonei venea din partea doctorului Otto Gross, student al lui Freud şi prieten al lui Carl Jung, fost membru al cercului creat în jurul lui Max Weber, la momentul la care George Lukacs era, de asemenea, membru. Gross a împins teoriile lui Jackob Bachofen către limitele lor logice şi, potrivit cuvintelor unui biograf al său, „s-a spus că a adoptat Babilonul şi civilizaţia sa, în opoziţie cu cea iudeo-creştină a Europei… Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Elia, istoria umanităţii ar fi fost diferită şi mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, „religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; „ucigând-o, moralismul monoteist iudaic a înlăturat plăcerea din lume”.

Soluţia lui Gross a fost recrearea cultului Astartei pentru a declanşa o revoluţie sexuală şi a distruge familia patriarhală burgheză. Printre membrii cultului se numărau Frieda şi H.D. Lawrence, Franz Kafka, Franz Werfel, nuvelistul care mai târziu avea să ajungă la Hollywood şi care a scris „Cântecul Bernadettei”, filozoful Martin Buber, Alma Mahler – soţia compozitorului Gustav Mahler (şi, mai târziu, persoana ce asigura legătura cu Walter Gropius), Oskar Kokoschka şi Franz Werfel.

Ordinul ocult „Ordo Templis Orientalis”, OTO, fraternia satanistă a lui Aleister Crowley, avea singura lojă feminină în Ascona. Este revelator să constaţi numărul mare de intelectuali, în prezent idolatrizați ca „eroi culturali” care au fost influenţaţi de nebunia New Age din Ascona, incluzând aproape toţi autorii care au cunoscut o revitalizare majoră în America în anii ’60 şi ’70. Locaţia şi filozofia ei se află la loc de cinste nu numai în operele lui Lawrence, Kafka şi Werfel, dar şi în cea a laureaţilor premiilor Nobel Gerhard Hauptmann şi Hermann Hesse, H.G Wells, Max Brod, Ştefan George, precum şi a poeţilor Rainer Maria Rilke şi Gustav Landauer.

În 1935, Ascona devine cartierul general al Conferinţei anuale Eranos, organizată de Carl Jung pentru popularizarea Gnosticismului. Ascona a fost locul de creaţie a ceea ce numim astăzi dans modern, precum şi cartier general peentru Mary Wigman şi Rudolf von Laban – creatorul celui mai popular sistem de notaţie a dansului. Isadora Duncan a fost, de asemenea, o vizitatoare frecventă. Laban şi Wigman, asemeni Isadorei Duncan, au căutat să înlocuiască geometria formală a baletului clasic cu re-creaţii ale dansurilor cultice, capabile să trezească ritualic memoria rasială primordială a spectatorilor. Când naziştii au venit la putere, Laban a devenit primul oficial de rang înalt al Reich-ului în materie de dans, el şi Wigman creând programul ritualic de dans pentru Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin, filmat de regizorul personal al lui Hitler, Leni Reifensthal, fosta studentă a lui Wigman. Ciudata psihanaliză ocultă, populară în Ascona, a fost, de asemenea, decisivă în dezvoltarea majorităţii artei moderne. Mişcarea dadaistă şi-a avut originea în apropierea Zurich-ului, dar toate figurile sale iniţiale erau de factura mişcării Ascona, în special Guillaume Apollinaire – un adept aparte a lui Otto Gross.

Documentul fondator al suprarealismului a venit tot din Ascona. Doctorul Hans Prinzhorn, psihiatru din Heidelberg, s-a mutat în Ascona, unde a devenit iubitul lui Mary Wigman. În 1922 el a publicat o carte intitulată „Lucrările artistice ale celor bolnavi mental”, bazată pe picturile pacienţilor săi psihici, fiind acompaniată de o analiză ce pretindea că procesul creativ arătat în acest tip de artă este mai „eliberator” decât cel al vechilor Maeştri.

Cartea lui Prinzhorn a fost citită pe scară largă de către artiştii moderni ai momentului, istoricii recenţi numind-o „biblia suprarealismului”.

VI. Schimbarea de paradigmă New Age

Sondajul iniţial din 1930 al Şcolii de la Frankfurt, ce includea „Personalitatea autoritară”, a avut la bază categoriile psihanalitice elaborate de către Eric Fromm. Fromm a dedus aceste categorii din teoriile lui Bachofen – colaborator al lui Nietzche şi Richard Wagner, ce pretindea că civilizaţia umană a fost iniţial „matriarhatul”. Această perioada primordială a „democraţiei genocratice” şi dominaţia cultului „Magnei Mater” – „Marii Mame”, afirmă Bachofen a fost „scufundată” de dezvoltarea „patriarhatului raţional, autoritar, ce include şi religia monoteistă”.

Mai târziu, Fromm a utilizat această teorie pentru a pretinde că sprijinul acordat familiei nucleare era o dovadă a tendinţelor autoritare.

În 1970, la 40 de ani de la prima proclamare a importanţei teoriei lui Bachofer, Şcoala de la Frankfurt, prin intermediul lui Fromm, avea să cerceteze evoluţia lucrurilor. El a listat o serie de şapte „schimbări socio-psihologice”, care indicau avansul matriarhatului asupra patriarhatului.

Printre acestea se numărau:

  • Revoluţia femeilor.
  • Revoluţia copiilor şi adolescenţilor – având la bază munca lui Benjamin Spock şi a altora, revoluţie ce permitea copiilor căi adecvate şi inovative pentru a-şi manifesta rebeliunea.
  • Amorsarea mişcărilor radicale de tineret, care îmbrăţişează în întregime viziunea lui Bachofen, incluzând accentul pus pe relaţiile sexuale de grup, anularea structurii familiale şi însuşirea de comportamente şi vestimentaţie unisex.
  • Creşterea utilizării, de către profesionişti, a teoriilor lui Bachofen, pentru a corecta excesiva folosire a analizei sexuale freudiene asupra relaţiei mamă-fiu, în felul acesta făcând freudismul mai puţin ameninţător şi mai acceptabil pentru marea masă a populaţiei.
  • Viziunea unui paradis al consumatorilor. În această viziune, tehnica asumă rolul şi caracteristicile.

Marii Mame – o „mamă” tehnică în locul uneia naturale, care îşi „hrăneşte” şi „linişteşte” copiii cu neîncetate „cântece de leagăn”, sub forma radioului şi televiziunii. În acest proces, omul devine emoţional şi infantil, simţindu-se sigur, în speranţa că „sânul” mamei îi va furniza din belşug lapte, iar deciziile nemaifiind necesar a fi luate la nivel individual.

VII. Teoria personalităţii autoritare

Şcoala de la Frankfurt a împărţit profilul personalităţii autoritare pentru a fi folosit că armă împotriva inamicilor săi politici. Frauda rezidă în prezumţia că acţiunile personale nu sunt importante; mai degrabă, problema este atitudinea psihologică a autorului, aşa cum e determinată de scientiştii sociali ai Şcolii de la Frankfurt.

Conceptul este diametral opus ideii de lege naturală şi principiilor juridice republicane pe baza cărora SUA au fost fondate. El este, în cele din urmă, fascist şi identic cu ideile „crimăganditului” – descrise de George Orwell în a sa distopie „1984” şi celei de „crimă volitivă”, dezvoltată de judecătorul nazist Roland Freisler la începutul anilor ’30.

Când Şcoala de la Frankfurt s-a aflat în faza deschis pro-bolşevică, teoria sa autoritară a fost menită să-i identifice pe aceia insuficient de revolutionari, astfel încât ei să poată fi re-educaţi. Când însă şi-a extins cercetările după cel de-al Doilea Război Mondial, la ordinul Comitetului Evreiesc American şi al Fundaţiei Rockefeller, scopul ei nu a mai fost să identifice antisemitismul; acesta a fost numai o acoperire. Obiectivul a fost, de fapt, să măsoare aderenţa la valorile fundamentale ale civilizaţiei creştine, astfel încât aceste valori să poată fi etichetate drept „autoritare” şi apoi discreditate.

Pentru conspiratorii Şcolii de la Frankfurt, cea mai mare crimă era credinţa că fiecare individ era dăruit cu o raţiune suverană independentă, care să-i permită să discearnă ce e bine sau rău pentru întreaga societate. De aceea, a spune oamenilor că ai o idee raţională în baza căreia ar trebui să acţioneze este considerat gest „autoritar”, paternalist şi extremist.

După aceste standard, judecătorii lui Socrate şi ai lui Hristos aveau dreptate în a-i condamna.

Măsura actualului colaps al culturii noastre este dată de acceptarea de către majoritatea cetăţenilor a acestei definiţii a autoritarismului, ea fiind liber folosită în operaţiunile politice ale Ligii Anti-Defăimare sau al Cult Awareness Network, pentru a-şi demoniza inamicii politici.

Acaparat de Şcoala de la Frankfurt şi conspiratorii săi, Occidentul se înscrie într-o călătorie urâtă, din care nu i se mai permite să coboare.

Principiile pe care a fost fondată civilizaţia iudeo-creştină nu mai sunt dominante în societatea noastră. Ele supravieţuiesc asemeni unei mişcări subterane de rezistenţă. Dacă rezistenţa este într-un final scufundată, atunci civilizaţia nu va supravieţui şi, în epoca noastră marcată de pandemii şi arme nucleare, colapsul civilizaţiei occidentale va trage şi restul omenirii împreună cu ea în iad.

Ieşirea o reprezintă renaşterea civilizaţiei creştine. Deşi sună grandios, este ceea ce este necesar. Renaşterea e echivalentă cu un nou start; cu respingerea răului şi a sistemului inuman şi stupid şi întoarcerea la vechile idei ale umanităţii care au permis creşterea în libertate şi bunătate. Îndată ce am identificat miezul acestor valori putem începe reconstrucţia civilizaţiei.

În final, o nouă Renaştere se va baza pe adevăraţi oameni de ştiinţă, artişti, compozitori, dar, în primul rând ea va depinde de oamenii obişnuiţi, care vor trebui să apere chipul lui Dumnezeu şi raţionalitatea lui aflată în fiecare dintre noi. Având în vedere succesul Şcolii de la Frankfurt şi sponsorii Noii Ere întunecate, oamenii obişnuiţi ce au încredere în raţiune şi spirit de discernământ vor deveni nepopulari. Dar, nici o idee bună nu a fost la început populară.

Sfarsit

Traducere şi preambul de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

Sursa: Anacronic

Foto: Schiller Institute

Anunțuri