471_20091114210118

Introducere

Revoluţia portocalie din Ucraina a fost un prilej extraordinar atât pentru analişti, cât şi pentru societăţile democratice, de a analiza care au fost factorii care au favorizat acel tip de schimbare politică. E greu de acceptat termenul de “Revoluţie” pentru schimbările politice din Ucraina, în ciuda faptului că el a fost folosit chiar de actualii guvernanţi de la Kiev. Această analiză are scopul de a surprinde, la nivel teretic, factorii schimbării din Ucraina şi din alte zone similare (fenomenul “Orange” a existat pe arii extinse în spaţiul ex-sovietic), precum şi de a vedea în ce măsură caracterul revoluţionar, împrumutat inclusiv în România, se regăseşte la nivelul schimbărilor sociale din prezent.

Societăţile aflate la limita democraţiei folosesc un amalgam de instrumente combinate dintre cele utilizate constant în democraţii (alegeri, exprimare liberă, respectul minorităţii, principiile statutului de drept, legalitate) şi cele utilizate în mod tradiţional în sistemele totalitare sau autoritariste (lovitura de stat, anihilarea adversarilor politici, rezolvarea conflictelor prin violenţă etc). Această combinaţie împiedică o comparaţie realistă între procesele de schimbare politică din statele occidentale şi procesele de schimbare politică din statele analizate în acest material (şi în care s-au produs anii trecuţi “revoluţii orange”).

Se poate construi însă un model de destabilizare socială, care să explice într-o măsură mult mai clară, ce s-a întâmplat de fapt în aceste state de la marginea Europei democratice. Este vorba de un model în care elementul central este opinia publică (operaţionalizată în “piaţă”, ca organism generic, element de influenţă decisivă asupra fenomenelor de schimbare politică).

În Rusia, Ucraina, Georgia, România – au avut loc schimbări politice în urma alegerilor considerate libere şi democratice, dar de fiecare dată s-a pus problema afectării acestor rezultate de către voinţe nedemocratice. Şi, de fiecare dată, opinia publică a devenit, dintr-un receptor al comunicării celor implicaţi, un actor activ, chiar determinant.

Opinia publică devine actor activ în “piaţă”, adică în spaţii în care nemulţumirile se coagulează şi se transformă în miscari de masă. Piaţa captează un ideal al schimbării, este condusă de un actor al schimbării şi este dominată de un anumit patos al schimbării. Forma dată schimbării în fiecare din aceste cazuri este cea a “revoluţiei”, mai mult sau mai puţin efective. S-a conturat, în fiecare situaţie, o imagine a unei revoluţii ce stă să se producă şi care are capacitatea de a schimba din temelii sistemul politic pe care îl contestă. Fenomenul este interesant, pentru că schimbările efective care au avut loc s-au produs pe cale democratică, prin alegeri, şi nu prin revoluţie propriu-zisă (aşa cum demonstrăm mai jos). Sistemul a fost însă expus unei presiuni reale, dincolo de dimensiunea comunicaţională.

Vorbim de un model de destructurare socială, fiindcă acesta se regăseşte în toate cazurile prezentate. Această destructurare este dependentă de momentul în care opinia publică, “piaţa” se transformă din obiect în subiect. Astfel, vorbim de destabilizare impusă înainte ca “piaţa” să devină un actor (caz în care schimbarea poate fi percepută ca fiind forţată de sus în jos), şi de destabilizare impusă după ce “piaţa” devine actor (o schimbare forţată de jos în sus). În ambele cazuri, elementul central este cel de legitimitate (reală – atunci când este vorba în mod autentic de voinţa majorităţii, sau simulată – atunci când “piaţa” este prezentată ca exponentul voinţei majorităţii). În democraţii, modalitatea efectivă de a verifica dacă este vorba sau nu de legitimitate este recursul la alegeri.

Opinia publică este un instrument de legitimare a puterii, mai ales dacă această formă de legitimare se face prin forţă. Revoluţia, aşa cum vom vedea mai jos, presupune şi distrugerea unui sistem în sine, pentru a legitima o anumită formă a puterii. În cazurile analizate, credem că a fost mai degrabă vorba de o revoluţie simulată, decât de una efectivă, fără însă ca acest lucru să conteze în mod decisiv. Pentru opinia publică, idealul revoluţionar a fost impus şi asumat, singurul element care nu s-a consumat fiind patosul revoluţionar. Pentru că revoluţiile (fie şi ele simulate) nu s-au concretizat, aşa cum se întâmplă de obicei în istorie, efectul asupra legitimităţii noilor puteri este unul extrem de important. Deoarece modul în care s-a preluat puterea nu a fost cel standard (din punctul de vedere al unei schimbări democratice), nici modul în care va fi evaluată performanţa guvernamentală a acestora nu va fi unul standard (ci va depinde, în mod decisiv, de capacitatea acestor noi puteri de a-şi îndeplini promisiunile de tip revoluţionar, în cadrul unui sistem “nerevoluţionat”).

CE ESTE, FORMAL, REVOLUTIA?

Revoluţia este, conform definiţiilor obiective[1], o schimbare bruscă şi drastică. Ea se referă la modificări care pot avea loc în sistemul politic şi social, dar şi la nivel cultural şi economic. Revoluţiile sunt caracterizate prin violenţă şi prin schimbări majore în structurile de putere. O revoluţie politică reprezintă o înlocuire forţată a unui set de legi şi instituţii cu altele, în timp ce o revoluţie socială constă în schimbarea majoră a structurii sociale a unei societăţi. De multe ori, revoluţiile politice doresc să fie însoţite şi de revoluţii sociale, ca obiective asociate. Revoluţia este percepută, inclusiv la nivel filosofic, drept un mijloc de atingere a unor scopuri politice şi sociale.

Înţelegerea fenomenului revoluţiei se realizează trecând şi prin concepte ca schimbarea politică şi criza politică. Pentru că, până la urmă, revoluţiile sunt efectul extrem al unei schimbări politice generate de o criză.

SCHIMBAREA POLITICĂ

Schimbările sociale[2] şi politice sunt un rezultat al opoziţiei şi conflictului manifest între cei avantajaţi şi cei dezavantajaţi de sistemul politic. Ideea conflictului se regăseşte aproape permanent în toate societăţile, iar el se regrupează faţă de clivajele fundamentale. Conflictele devin, astfel, motorul principal al schimbării politice şi, ulterior, sociale.

Elementul care explică cel mai bine conflictul este distribuţia puterii.

Doar cazurile extreme ajung, de fapt, la revoluţii. Conflictul apare şi se manifestă, de fapt, în relaţiile dintre cei care au şi cei care nu au (dar vor) putere de decizie. Repartiţia dihotomică a autorităţii reprezintă un prilej de exacerbare a conflictului care, în sistemele democratice, poate fi extins discursiv la nivelul întregii societăţi.

Există trei tipuri de crize: criza guvernamentală, criza de regim şi criza socială. Prima este o expresie a schimbării raporturilor de forţă în interiorul majorităţii guvernamentale. Dacă se conjugă cu crize sociale şi economice, poate ajunge să reprezinte o criză de regim. Aceasta poate să apară în perioadele de început ale unor regimuri politice, pe fondul neclarificării tensiunilor iniţiale. Criza socială se referă la elementele structurale ale societăţii şi relevă diferenţe de fond din relaţiile dintre diversele componente ale acesteia. Agenţii schimbării sunt, în general, elitele[3], mişcările sociale şi grupurile de presiune.

Pluralismul grupurilor de interese[4] este condiţia esenţială a apariţiei conflictelor (care derivă din ciocnirea acestor interese diferite). Pe această cale, conflictul devine element fundamental care argumentează existenţa schimbării politice. Conflictul nu este însă şi echivalent cu ideea de revoluţie, chiar dacă uneori, la nivel propagandistic, acest model este promovat. Conflictul şi căile de rezolvare ale conflictelor reprezintă realităţi ale unei societăţi pluraliste şi, din acest punct de vedere, trebuie evitată această confuzie. Conflictul se măsoară pe două scale: intensitatea (definită prin suma energiilor cuprinse în conflict) şi violenţa (derivată din mijloacele folosite împotriva adversarilor). De aceea, schimbarea generată de alegeri libere nu este una de structură, ci de echilibru într-o democraţie. Însă, dacă se acţionează extrem pe cele două scale de mai sus, se poate ajunge atât la o imagine a schimbării de structură cât şi la o schimbare de structură în sine (implicit, de regim).

REVOLUŢIA ÎN SINE

Pentru a se ajunge de la schimbare la revoluţie, trebuie parcurşi câţiva paşi suplimentari. Charles Tilly, un teoretician cunoscut al revoluţiilor (a cercetat 500 de ani de revoluţie în Europa, între 1492 şi 1992) sugerează că revoluţia este o schimbare între două stări de politică de rutină, în care doar actorii se schimbă. Situaţiile revoluţionare, pentru a exista, depind de existenţa a trei factori: apariţia contestatarilor, susţinerea acestora de către un segment important al populaţiei şi incapacitatea sau lipsa de voinţă a conducătorilor de distruge alternativa contestatarilor. După ce aceste condiţii se manifestă, poate apărea revoluţia.

Samuel Huntington o defineşte ca pe “o schimbare internă, rapidă, fundamentală şi violentă în egală măsură, în valorile şi miturile dominante ale unei societăţi, în instituţiile politice, în structura sa socială, în ceea ce priveşte conducătorii şi politicile de guvernare”. Revoluţia presupune o ruptură majoră în continuitate dezvoltării şi, în majoritatea definiţiilor sale, este implicat aspectul violent al schimbării.

Se poate vorbi de patru faze ale unei revoluţii[5]:

–         prima este faza sistemică (în care se creează ideile şi “visul comun” al schimbării; aici apar ideologiile şi utopiile şi se proiectează imaginea noii societăţi dezirabile);

–         a doua este faza epidemică, în care ideologia este impusă prin propagandă şi în acest fel ajunge la mase (este faza care presupune accentul pe comunicare şi pe imagine);

–         a treia este faza critică, a momentului revoluţionar propriu-zis, în care poporul îşi construieşte prin violenţă noile valori sau le preia pe cele din ideologie (e momentul în care violenţa legitimă a populaţiei se confruntă cu violenţa legitimă a statului);

–         ultima fază, a patra, este cea topică, în care se reordonează lucrurile şi în care se clamează victoria printr-o stare euforică (e faza discursivă şi entuziastă de la final, când revoluţia poate fi confiscată sau consfinţită).

Toate aceste faze sunt necesare la propriu, pentru ca o revoluţie să se producă.

Într-o democraţie, se poate simula existenţa unei revoluţii, prin derularea tuturor acestor faze la nivel de imagine. Altfel spus, se poate simula revoluţia pentru a da o miză mult mai amplă ideii de schimbare şi pentru a legitima, în cadrul sistemului democratic existent, schimbări şi mai ample care au loc ulterior.

Simularea revoluţiei face parte din armele democratice ale fiecărui actor politic într-o democraţie (iar utilizarea sa este legitimă câtă vreme schimbările efective se fac în cadrul constituţional existent). Cel mai mare accent se pune pe imagine, pe faza a doua din modelul propus mai sus, cea epidemică (în care imaginea acţionează ca motor al promovării schimbării). Toate celelalte faze sunt doar simulate: ideologia propusă nu exclude cadrul democratic existent (deci nu există o fază sistemică), faza critică se produce prin alegeri (schimbarea este legitimă şi neviolentă, singura cale violentă fiind cea simbolică), iar faza topică derivă doar din manifestarea firească a bucuriei după alegeri. Pornind de la această comparaţie, putem vedea că revoluţia portocalie din Ucraina (ca şi celelalte cazuri) este doar o “simulare” de revoluţie şi nu o schimbare de sistem efectivă.

Elementul care trebuie evidenţiat însă aici este efectul perceperii de către populaţie a acestei schimbări simulate. Vilfredo Pareto arăta că există trei categorii de susţinători ai unei revoluţii efective. Este vorba de mase, de oportunişti şi de credincioşii veritabili (cei care susţin ideologia şi ajung promotori ai noii ordini). Oportuniştii sunt cei care îşi pot îndeplini prin revoluţie (simbolică sau nu) ambiţiile sau interesele personale. Masele însă sunt agitate de sentimente şi iluzii contradictorii, de pasiuni şi instincte iraţionale. Ele capătă o aparenţă de logică prin susţinerea schimbării revoluţionare.

În momentul în care această schimbare nu se produce, apare deziluzia şi detaşarea. Masele folosite pentru a accentua impresia de “revoluţie” sunt cele care dau primul verdict în momentul în care percep iluzia schimbării (pentru că, în cazul revoluţiei simulate, este vorba doar de o iluzie).

Iar autorii revoluţiei ajung să fie rapid delegitimaţi.

Singura şansă pentru aceştia de a mai rămâne în frunte este fie de punere în aplicare a revoluţiei, fie de identificare a noi mize ale rezistenţei la schimbare, care trebuie înlăturate (prin continuarea revoluţiei).

REVOLUTIILE PORTOCALII

RUSIA – 2003. PRELUDIUL REVOLUTIILOR ORANGE

În 2003, cu un an înainte de “revoluţia portocalie” din Ucraina, o companie de consultanţă politică din Moscova a experimentat un stil similar de campanie într-o provincie rusească, Samara. Aici, la alegerile parlamentare din 2003, a fost folosit un stil de campanie ce se aseamănă mult cu cel utilizat ulterior în Ucraina şi, câteva luni mai târziu, în România.

Este vorba de utilizarea culorii portocalii ca simbol pe toate materialele de campanie, de stimularea retoricii revoluţionare şi de apelul la subiecte precum lupta împotriva corupţiei sau împotriva fraudei electorale. S-a folosit forţa societăţii civile şi a presei, ca instrument de acţiune anti-establishment, chiar şi fără o asociere directă. Spre exemplu, o organizaţie puternică a lansat o campanie dură de tip ecologist, în care ţinta directă era puterea, dar care nu se revendica politic de la formaţiunea politică de opoziţie). Interesant este că societatea civilă a folosit în campaniile sale inclusiv culoarea portocalie. Stilul de campanie folosit de compania respectivă a fost unul nonconformist, el îmbinând tacticile tradiţionale cu inovaţii, glume, trucuri spectaculoase. Acest lucru a contribuit la victoria opoziţiei, care a fost percepută de presa rusească drept o victorie a unei revoluţii orange.

GEORGIA – 2003. REVOLUŢIA TRANDAFIRILOR

La alegerile parlamentare din noiembrie 2003 din Georgia au participat alianţa politică „Pentru Noua Georgie” a preşedintelui Eduard Shevarnadze, “Uniunea Democratică a Revitalizării Georgiei”, condusă de liderul regiunii autonome Ajaria, Aslan Abashidze, iar din partea opoziţiei “Mişcarea Naţională Unită”, a cărui lider era Mihail Saakashvili şi gruparea “Democratii lui Burjanadze” condusă de şeful Parlamentului, Nino Burjanadze, şi de fostul şef al legislativului de la Tbilisi, Zurab Zhvania.

Rezultatele alegerilor, care l-au dat câştigător pe Shevarnadze şi formaţiunea sa, au fost puternic contestate de către observatori locali şi internaţionali ca fiind fraudate. Aceste acuze au fost susţinute şi de către o serie de exit-polluri, realizate de institute de cercetare independente. Saakashvili a cerut georgienilor să demonstreze paşnic împotriva guvernului lui Shevarnadze şi să apeleze la neascultare civică a autorităţilor. Totodată, cele două forţe politice ale opoziţiei, “Mişcarea Naţională Unită” şi “Democratii lui Burjanadze” au cerut concertat detronarea lui Shevardnadze şi reorganizarea de alegeri.

La mijlocul lui noiembrie 2003, au început importante manifestaţii antiguvernamentale in capitala Tbilisi, în scurt timp acestea extinzându-se la nivelul celor mai importante oraşe din Georgia. Organizaţia civică “Kmara” (“Destul”) şi alte ONG-uri s-au aflat în permanenţă în centrul protestelor. Aceste grupări au avut sprijinul logistic şi financiar al Open Society Institute. Pe de altă parte, Shevarnadze a fost sustinut de către liderul regiunii autonome Ajaria, mii de suporteri ai acestuia fiind mobilizati pentru a susţine un contra-protest, pro-guvernamental.

Mişcările de stradă ale adepţilor opoziţiei au atins punctul culminat în data de 22 noiembrie, zi în care se inaugura prima sesiunea a noului legislativ. Atunci, partizanii lui Saakashvili au asediat clădirea parlamentului întrerupând discursul preşedintelui Shevarnadze, care a fost nevoit să fugă, sub protecţia gărzilor sale de corp. Trupele care asigura paza clădirii legislativului nu au opus nici un fel de opoziţie la pătrunderea lui Saakashvili şi susţinătorilor săi. Ulterior, Shevardnadze a decretat stare de urgenţă mobilizând trupe ale armatei şi ministerului de interne în preajma reşedinţei sale din Tbilisi. Cu toate aceste, unităţile de elită ale armatei au refuzat să ofere sprijin guvernului.

În seara zilei de 23 noiembrie, Shevarnadze s-a întâlnit cu liderii opoziţiei, Mihail Saakashvili şi Zurab Zhvania pentru a încerca să ajungă la o înţelegere. Întrunirea dintre cei trei a fost organizată de către ministrul de externe al Rusiei, Igor Ivanov. După întrunire, Shevarnadze şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al Georgiei.

În acelaşi timp a fost decisă organizarea de noi alegeri, Curtea Supremă anulând rezultatele scrutinul care a dus la aceste evenimente, preşedinţia interimară a Georgiei fiind asumată de către Nino Burjanadze. In data de 4 ianuarie 2004 au fost ţinute noi alegeri prezidenţiale, câştigător distanţat al acestora fiind Mihail Saakashvili. Numirea sa în funcţie s-a produs la 25 ianuarie, iar in martie au fost organizate şi noi alegeri parlamentare, câştigate cu o largă majoritate de către formaţiunea condusă de noul preşedinte.

De la venirea la putere, administraţia Saakashvili s-a confruntat cu o serie de probleme interne, generate de nivelul scăzut de trai, dar şi diversitatea etnică a Georgiei. Pe plan extern, relaţiile cu Rusia au fost permanent încordate, mai ales din cauza regiunilor separatiste Abhazia şi Ossetia de Sud, aflate sub controlul Moscovei. Saakashvili a început să adopte poziţii tranşant pro-occidentale, dar rezultatele concrete pentru Georgia sunt încă sub semnul întrebării.

De la început, Saakashvili a anunţat că administraţia sa se va concentra asupra a două priorităţi: restabilirea integrităţii teritoriale a Georgiei şi instaurarea domniei legii. Rezultatele în privinţa luptei anticorupţie sunt considerate, cel puţin deocamdată, mai degrabă neconcludente. Campania a debutat cu o decizie controversată; foştii oficiali îmbogăţiţi prin metode suspecte au fost reţinuţi şi li s-a propus oportunitatea de a-şi “cumpăra” libertatea, prin cedarea către stat a unei părţi din avere. În acest fel, la buget s-a strâns o sumă de aproximativ 30 de milioane de dolari. Practica a trebuit să înceteze însă, la semnale negative tot mai intense venite dinspre public (şi nu numai) care începuse să acuze această metodă ca o formă oficializată de corupţie. Au existat chiar voci care au desemnat acţiunile anticorupţie ale guvernului de la Tbilisi drept tentative de a reîmpărţi resursele către propriii clienţi politici.

O altă măsură controversată a fost aceea de reformare a poliţiei, considerată în integralitatea sa o instituţie profund coruptă. Primul pas al noii administraţii a fost concedierea în masă a tuturor poliţiştilor şi angajarea unui corp poliţienesc integral nou, semnificativ mai bine plătit, alcătuit în majoritate din tineri, care au avut la dispoziţie numai două săptămâni pentru a se antrena şi pregăti pentru noua misiune. Înte timp, o serie de ofiţeri au fost destituiţi deja pe baza unor acuzaţii de corupţie, dar transformarea este vizibilă, iar instituţia poliţiei are acum o altă imagine în rândul populaţiei.

Pe de altă parte însă, o serie de organizaţii ale societăţii civile au început să critice acţiunile lui Saakashvili ca fiind autoritariste şi netransparente, acesta sporindu-şi puterile executive prin amendarea Constituţiei, şi evitând controlul parlamentar asupra unora dintre cheltuielile instituţiei prezidenţiale. Totodată, ONG-urile au luat poziţie faţă de presupusele încercări ale noii administraţii de a dobândi un control sporit asupra presei. În acelaşi timp, autorităţile de la Tbilisi au fost acuzate de nerespectarea drepturilor omului şi de abuzuri îndreptate împotriva adversarilor politici. Acest fapt a determinat inclusiv ca grupul de monitorizare desemnat de Parlamentul European să se deplaseze în Georgia şi să anunţe sporirea atenţiei asupra acţiunilor întreprinse de către guvernul georgian.

UCRAINA – 2004: REVOLUTIA ORANGE

Impunerea însăşi a conceptului de “Revoluţie Portocalie” cu referire la mişcările care au determinat succesiunea la putere în Ucraina semnifică un succes semnificativ al iniţiatorilor acestei mişcări: schimbarea de lider a căpătat dimensiunea simbolică a unei “revoluţii”. Prin simularea unei revoluţii, obiectivul principal era acela de a amplifica la dimensiuni majore miza schimbării.  Venind la putere ca agenţi şi efecte ale unei mişcări de tip revoluţionar, noii reprezentanţi ai administraţiei creau o distincţie fundamentală între ei şi foştii guvernanţi, distincţie necesară şi foarte importantă din cel puţin două puncte de vedere: prin conturarea sa astfel, succesiunea la putere nu mai era privită ca rezultatul confruntării în alegeri dintre două oligarhii, ci dintre o oligarhie şi contestatarii săi, care acţionau în numele “poporului”; în acelaşi timp, noua putere pleca la drum cu o popularitate enormă, cu un grad ridicat de încredere a populaţiei şi cu o relaţie exemplară cu factorii de decizie occidentali.

Aparenţa

Scenariul “revoluţiei” a fost mai degrabă simplu. Cu ocazia încheierii celui de al doilea mandat al preşedintelui Leonid Kucima, alegerile prezidenţiale din Ucraina au devenit scena înfruntării dintre două personaje principale: primul ministru în funcţie Victor Ianukovici şi principalul candidat al opoziţiei, fostul premier Victor Iuscenko.

Fost guvernator al regiunii Doneţk, Ianukovici era, pentru oligarhii care deţineau puterea în Ucraina în toamna lui 2004, o garanţie importantă: aceea că schimbarea preşedintelui nu va însemna transferul de putere către o persoană din afara sistemului sau o anulare a privilegiilor consolidate în cei zece ani de mandat ai lui Kucima. Trebuie subliniat că prezidenţiatul acestuia a echivalat, pentru Ucraina, cu demararea reformelor economice şi cu revigorarea economiei, după ani de stagnare, dar în acelaşi timp cu stabilizarea unui nivel înalt de corupţie, cu privatizări controversate ale celor mai importante întreprinderi de stat, care au dus la consolidarea poziţiilor oligarhilor, şi cu un control extins al administraţiei asupra mijloacelor de comunicare în masă. Bucurându-se de o importantă susţinere populară în partea de est a ţării, el şi-a construit imaginea omului simplu care a realizat o carieră de succes în politică. Un detaliu mai puţin publicizat al biografiei sale este constituit de cele două perioade de detenţie îndeplinite pentru acuzaţii de furt şi jaf.

Oponentul său, Victor Iuscenko, s-a remarcat în timpul mandatului de premier dintre anii 1999 şi 2001, care i-a adus asocieri generale cu atributul eficienţei şi creării stabilităţii economice, precum şi în perioada în care a condus Banca Naţională a Ucrainei. Bucurându-se de suport în special în centrul şi vestul ţării, Iuscenko îşi baza acest sprijin pe imaginea de politician progresist, educat şi european. O importantă sursă a susţinerii sale financiare erau grupuri de noi îmbogăţiţi, care urmăreau astfel să îşi asigure continuarea bunelor raporturi cu statul şi în cazul schimbării. Un aspect semnificativ al biografiei sale era constituit de cetăţenia americană a soţiei sale. Ulterior, campania electorală i-a adus involuntar un al element de identificare – fizionomia total schimbată, ca urmare a unei intoxicaţii cu dioxină, interpretată drept tentativă de otrăvire orchestrată de către adversarii politici.

De altfel, legăturile externe au contribuit major la conturarea percepţiei fiecăruia dintre cei doi candidaţi. În vreme ce Ianukovici era omul Moscovei, sprijinit personal de preşedintele Putin, care s-a deplasat la Kiev înaintea fiecăruia dintre cele două tururi de scrutin, legăturile lui Iuscenko cu Statele Unite au fost unul din subiectele importante ale discuţiei referitoare la “revoluţia portocalie”.

Programul electoral al opoziţiei  a constat, în principal, într-o listă de 10 paşi “în sprijinul oamenilor”, iar cei mai importanţi dintre aceştia erau separarea afacerilor de politică, lupta anticorupţie, reducerea impozitelor, suplimentarea programelor sociale şi integrarea europeană.

De asemenea, strategia electorală a candidatului nu a presupus accent asupra afişajului şi nici asupra campaniei TV (accesul său la televiziuni era limitat); în schimb, Iuscenko a insistat asupra contactului direct cu alegătorii şi a discursurilor cu adresări simple şi accesibile (multe dintre ele începeau cu formularea “prieteni” sau “ţara mea”). Un instrument esenţial a fost internetul, mediu intens folosit de stafful candidatului de opoziţie pentru a disemina mesaje proprii sau critici ale oponentului, de cele mai multe ori prin metode neconvenţionale (desene animate, glume, jocuri de calculator, caricaturi).

Desfăşurarea propriu-zisă a “revoluţiei” a fost scurtă, dar de mare impact: după un prim tur de scrutin care l-a indicat drept câştigător pe candidatul opoziţiei, cu un scor de 41.96% (faţă de cele 41.37 de procente ale principalului cotnracandidat) a fost organizat un al doilea tur, în urma căruia ordinea candidaţilor s-a inversat (Ianukovici – 51.49%; Iuscenko – 48.51%).

Aceste rezultate au fost imediat contestate de opoziţie şi a apărut acuzaţia de fraudă. S-a cerut anularea rezultatelor alegerilor, prin intermediul unor masive proteste de stradă, însoţite de pichetarea clădirilor guvernamentale. Iulia Timosenko, lider al unuia dintre blocurile componente ale coaliţiei care l-a sprijinit pe Iuscenko în turul al doilea, a lansat prima chemare de ieşire a oamenilor în stradă, în Piaţa Independenţei din Kiev, chiar în noaptea celui de al doilea tur de scrutin, când nici măcar o treime din voturi nu fuseseră numărate de Comisia Electorală Centrală. Urmând acestui apel, în dimineaţa următoare, în principala piaţă din Kiev s-au adunat aproximativ 200.000 de mii de oameni, purtând simbolurile portocalii ale candidatului opoziţiei. Manifestaţia a continuat timp de 16 zile, timp în care piaţa a fost populată de o mulţime fidelă, indiferent de condiţiile dificile de vreme (temperaturile coborau constant sub zero). Potrivit unui sondaj realizat imediat după încheierea protestelor de KIIS (Institutul Internaţional de Sociologie din Kiev), peste jumătate (57%) din participanţii la aceste manifestări proveneau din marile oraşe. Grupurile de vârstă au fost prezente în proporţii echilibrate, cu cotnribuţii relativ egale ale categoriilor 18-29, 30-39 şi 40-49 de ani; imaginea generală a protestelor a indicat însă o predominanţă a tinerilor, fapt care se datorează şi proporţiei ridicate a acestei categorii de vârstă în totalul populaţiei (22.4%). Aproximativ o treime (29.3%) dintre manifestanţi au fost persoane cu studii superioare.

Ca urmare a deciziei Curţii Supreme de a organiza cel de al treilea tur de scrutin (de fapt o reluare a celui de al doilea), care s-a soldat cu victoria candidatului opoziţiei, care a obţinut 54.05 procente, faţă de cele 45.95 procente ale adversarului său.

Întrebările revoluţiei

Calificativul de “revoluţie” a fost obţinut practic de această mişcare în momentul în care ideologia oficială a opoziţiei, respectiv teza falsificării alegerilor şi cerinţa de reorganizare a acestora, a fost preluată de o largă categorie de populaţie, care a recurs la metodele specifice ale rezistenţei pasive printr-un protest de lungă durată, blocând centrul Kievului pe o perioadă de peste două săptămâni. Violenţa specifică unei răsturnări clasice a ordinii politice a fost substituită, în acest caz, de violenţa simbolică de care au abuzat organizatorii mişcării: în primul rând presiunea constantă asupra autorităţilor, apoi uzul ostentativ de instrumente non-violente (o imagine-cheie a “revoluţiei” a rămas imaginea Iuliei Timosenko oferind o floare unui poliţist), multitudinea de simboluri identitare utilizate constant şi vizibil (cel mai dominant dintre ele fiind culoarea portocalie).

Mass-media occidentală au preluat cu entuziasm subiectul senzaţional oferit de situaţia din Ucrain, oferind consumatorilor de presă nesfârşite imagini cu demonstranţii (cu preponderenţă tineri) care au reuşit să răstoarne prin curaj şi tenacitate un regim autoritarist.

Imediat după consumarea evenimentelor, au început însă să apară întrebări. Era evident că implicarea Rusiei în susţinerea lui Ianukovici, precum şi sprijinul occidental de care se bucurase Iuscenko transformaseră votul ucrainean într-o opţiune geopolitică. Cât de masiv fusese însă suportul vestic pentru opoziţia de la Kiev? Existaseră şi alţi factori determinanţi pentru coagularea masivei mişcări care tranşase, în cele din urmă, finalitatea votului?

Implicarea SUA

Nu au existat bani americani trimişi direct partidelor de opoziţie, conform oficialilor de la Washington. Cu toate acestea însă, ca parte a efortului de 1 miliard de dolari pe care Departamentul de Stat îl alocă anual în scopul consolidării democraţiei în lume, o infuzie de fonduri americane a avut ca ţintă organizaţii precum Fundaţia Eurasia, sau grupuri din sfera de influenţă republicană sau democrată, forumuri pentru drepturile omului sau agenţii de presă independente.

Principalele instituţii implicate în efortul de sprijinire a opoziţiei ucrainene  sunt considerate a fi National Democratic Institute (subordonat Partidului Democrat), International Republican Institute (al Partidului Republican), USAID, ONG-uri precum Freedom House şi Open Society Institute (al miliardarului George Soros).

În afara trainingurilor, consfătuirilor sau consultanţei strategice oferite, partenerii americani ar fi ajutat semnificativ în procesul de monitorizare a alegerilor. În ciuda sistemelor de supraveghere desfăşurate oricum în timpul scrutinului de organizaţii precum OSCE, au existat în paralel monitorizări la nivel local finanţate pe filieră americană. Anumite surse indică faptul că Freedom House şi NDI au spijinit organizarea celui mai mare sistem de monitorizare electorală din Ucraina, care a implicat participarea a peste 1000 de observatori instruiţi.

Operaţiunea de la Kiev nu pare a fi prima din eforturile Statelor Unite de  implicare activă în democratizarea statelor fost-sovietice sau fost-iugoslave. Se pare că experienţa a fost acumulată cu prilejul unor operaţiuni similare, desfăşurate în Serbia (soldate cu îndepărtarea lui Slobodan Milosevici), Georgia (unde Saakashvili a fost ajutat să îl elimine pe Eduard Sevardnadze) şi Belarus (efortul de înfrângere a lui Aleksandr Lukasenko fiind însă un eşec).

Strategia de luptă prin intermediul votului şi a nesupunerii civile par a fi orchestrate de Centrul pentru Rezistenţă Nonviolentă din Belgrad, grupul care a stat în spatele organizării mişcării studenţeşti anti-Milosevici, dar şi a celor similare din Georgia, Belarus şi Ucraina. Utilizând la maximum simbolurile, limbajul penetrant şi sloganurile simple, uşor de reţinut, metodele promovate de această organizaţie au imprimat dinamism şi au determinat o maximă receptivitate în rândul generaţiei tinere şi grupurilor educate. S-au folosit intens procedee mai puţin specifice campaniilor electorale, inovatoare şi generatoare de vizibilitate, precum internetul, grafitti, jocurile de cuvinte, simbolurile recognoscibile, mesajele îndrăzneţe, marcate de ironie.

Implicarea serviciilor secrete

Scenariile explicative ale fenomenului “revoluţiei orange” nu exclud nici intervenţia serviciilor secrete. Un articol publicat de New York Times în ianuarie 2005 dezvăluia faptul că, deşi în timpul protestelor de la Kiev Ministerul de Interne trimisese în stradă forţe de ordine care numărau 10000 de persoane, un colonel sub acoperire al Serviciului de securitate ucrainean s-a îndreptat spre corturile protestatarilor nu pentru a-i convinge să se oprească, ci pentru a submina mobilizarea forţelor de ordine.

În acelaşi timp, potrivit cotidianului american, înalţi ofiţeri ai serviciilor de informaţii făceau eforturi de a convinge pe unii generali ai armatei să coopereze pentru a forţa retragerea trupelor Ministerului de Interne. Informaţii ulterioare indică faptul că unii ofiţeri din structurile de informaţii s-au opus planului administraţiei Kucima de a preda puterea lui Ianukovici, motiv pentru care au uzat de modalităţi subterane de susţinere a adversarilor acestuia.

Oricare ar fi adevărul despre adevăratele impulsuri care au stat la baza organizării “revoluţiei portocalii”, anumite întrebări se dovedesc a fi legitime în pofida oricărei prezumţii de nevinovăţie: cum se explică organizarea meticuloasă şi deosebit de rapidă a unei manifestaţii “spontane”, care a adunat la Kiev sute de mii de oameni la doar câteva ore de la apelul oficial?  De unde a apărut recuzita spectaculoasă a demonstraţiilor, formată din ecrane de plasmă, lasere sau sisteme de sunet de ultimă generaţie? Cine a finanţat infuzia de costume şi simboluri portocalii, care au fost, de la început, o caracteristică fundamentală a mişcării?

“Depresia Portocalie”

La aproape zece luni de la sucesul său, “revoluţia portocalie” tinde să fie percepută ca un eşec. Potrivit datelor unui sondaj Razumkov Center, procentul cetăţenilor care considerau că noii deţinători ai puterii erau mai buni decât cei anteriori a scăzut de la 52 în aprilie la 37 în august. Tot în aprilie, 23% dintre ucraineni apreciau că ţara merge într-o direcţie greşită, în timp ce în august numărul lor a crescut la 43%; o evoluţie semnificativă a avut loc şi rândurile celor care credeau că lucrurile se află pe drumul cel bun: de la 54% la 33%. La fel, dacă în primăvară numai 19% dintre cetăţeni considerau că economia a decăzut de la preluarea puterii de către Iuscenko, numărul acestora a crescut la 41.5% în luna august.

Dezamăgirea s-a resimţit mai ales în rândul oamenilor simpli, care au aşteptat ca reformele promise în campania electorală să fie rapid puse în practică şi, mai ales, să aibă rezultate vizibile în viaţa lor. Una din promisiunile centrale ale programului portocaliilor fusese revizuirea proceselor de privatizare controversate patronate de fostul regim. Numărul acestora, precum şi criteriile sau metodele de evaluare a privatizărilor încă nu sunt clarificate, iar procesul evident stagnează, ceea ce afectează climatul de afaceri şi fluxul de investiţii străine. Decizia de limitare a preţului benzinei a generat de asemenea contestări vehemente, preferinţa premierului Timosenko pentru un control accentuat al statului asupra economiei aflându-se printre motivele care au stat la baza schimbării acesteia din fruntea guvernului.

Unele ziare vorbesc, tot mai des, despre o “depresie portocalie”, iar aluziile că “revoluţia” a constat, de fapt, în schimbarea unei oligarhii cu alta sunt tot mai numeroase. Cel puţin deocamdată, lecţia Ucraina pare a se desprinde din manualele de teorie a democraţiei: e nerealist să îţi imaginezi că poţi consolida democraţia cu o revoluţie, nici măcar simulată, paşnică sau.

ROMÂNIA – 2004: REVOLUTIA ALIANTEI

Cotidianul britanic “The Guardian” dezvăluia la un moment dat că “Revoluţia portocalie” din Ucraina a fost rezultatul unei planificări minuţioase realizate de Iuşcenko şi apropiaţii săi timp de câţiva ani lucru care nu poate fi spus şi în cazul variante sale româneşti. Spre deosebire de cazul emblematic ucrainean, “Revoluţia portocalie” de la noi a fost mai degrabă o acţiune speculativă de imagine prin care un context special extern (evenimentele din Ucraina), cu întregul său set de atribute şi emoţii, a fost transformat în sursă de credibilizare a internă. Revoluţionarii portocalii de la noi nu au părut a avea un astfel de plan, ei lăsând mai degrabă impresia că au adoptat şi adaptat liniile generale ale fenomenului din Ucraina, construind din mers o situaţie tensionată care a dus la acumularea presiunii publice.

Interesant este însă că ideile principale ale revoluţiei portocalii (democratizarea, lupta împotriva guvernului autoritar, anticorupţia etc) s-au regăsit în linia critică indusă de societatea civilă în timpul celor 4 ani de guvernare PSD. Temele predilecte de atac ale ONG-urilor la adresa puterii – controlul mass-media, controlul politic absolut, lipsa opoziţiei, corupţia – au creat, printr-o acţiune planificată sau nu, baza care a legitimat cu adevărat mesajul electoral “revoluţionar” al Alianţei DA.

Deşi nu putem vorbi de un plan deliberat, e cel puţin ciudat faptul că temele “portocalii”, care au explodat în campania electorală, au beneficiat de o pre-campanie intensă, timp de 4 ani, dusă de voci “neutre”, prin urmare credibile. Cât din această situaţie reprezintă întâmplare şi cât calcul politic deliberat nu putem şti.

Prima afişare politică

Primul moment de afişare directă a simbolurilor portocalii (în primul rând culoarea) a fost înregistrat în timpul alegerilor locale, în campania lui Traian Băsescu pentru Primăria Capitalei. Atunci, portocaliul părea un fel de brand personal al lui Băsescu, o culoare nonconformistă, vie, dinamică, uşor asociabilă personalităţii colorate a preşedintelui, care nu anunţa construcţia ce urma să fie dezvoltată în campania pentru alegerile generale. Succesul fulminant al lui Băsescu a determinat extinderea acestui “brand” la nivelul Alianţei DA care, la constituire, se afişase cu o combinaţie albastru-galben, culorile PD si, respectiv, PNL. Este important de precizat că dincolo de scenografie, spiritul campaniei lui Băsescu nu a avut aproape nimic în comun cu dimensiunile conceptuale ale mesajului “Revoluţiei orange”. Băsescu era primarul în funcţie, candidatul aflat la putere, care nu solicita răsturnarea “totalitarismului”, a “dictaturii”, ci dimpotrivă, solicitarea sa era adresată electoratului – “TOTUL sau nimic” – avea un sens mai degrabă antidemocratic. Singura componentă care apropia oferta lui Băsescu de mesajul portocaliu a fost ideea că Primăria Capitalei reprezenta bastionul luptei împotriva “sistemului corupt, ticalosit”.

În concluzie, putem susţine ipoteza că, deliberat sau nu, brandul portocaliu al lui Băsescu din campania locală a reprezentat o veritabilă campanie de incitare şi pregătire pentru viitoarea ofensivă “revoluţionară” din toamnă.

Revoluţia portocalie la apogeu

Intrarea dramatică în scenă a lui Băsescu a fost semnalul de debut al micii revoluţii portocalii din România. Ingredientele acţiunii politice patentate de opoziţia din Ucraina au fost reproduse şi în România, dincolo de culoarea orange, de utilizarea conceptului central revolutie/evolutie în materialele electorale, accentul căzând în principal pe suspiciunea furtului de voturi. Un rol important l-a jucat şi societatea civilă, care şi-a camuflat mesajele de susţinere a Alianţei şi atacurile la adresa puterii, prin “Campania pentru un Parlament Curat”, în realitate un veritabil rechizitoriu la adresa candidaţilor PSD.

Rezultatele din primul tur al alegerilor, care l-au plasat în postura de favorit pe Adrian Năstase, au declanşat punctul maximal al revoluţiei portocalii şi anume acuzaţiile  lui Traian Băsescu privind fraudarea votului. Din acel moment, logica electorală clasică a fost anulată, confruntarea transformându-se într-un război comunicaţional în care au contat disciplina discursului, intensitatea vocilor şi capacitatea de diseminare a unor mesaje simple, dar dure, de impact. Traian Băsescu, ajutat şi de talentul de a declanşa şi gestiona crize politice şi de imagine, a avut un comportament impecabil care i-a adus în final victoria.

Perspectivele Revoluţiei portocalii in Romania

Din punct de vedere al simbolurilor vizuale, dar şi al atitudinii politice, Partidul Democrat este cel care încearcă un proces de recuperare a elementelor de succes din campania 2004. Cel mai relevat aspect este adoptarea portocaliului drept culoare dominantă a partidului, însă acest lucru poate fi pus şi pe seama faptului că Popularii Europeni, familie la care a aderat PD, folosesc de ceva timp culoarea portocalie.

Revoluţia portocalie românească nu a avut continuitate.

Spargerea tandemului Băsescu – Guşă, care a reprezentat motorul campaniei electorale a Alianţei, a diminuat din forţa mesajului “revoluţionar”. Punctele de atac din campania electorală s-au regăsit în câteva teme politice vehiculate în acest an, cea mai importantă dintre toate fiind reforma justitţiei.  Însă, senzaţia generală lăsată în primul an de mandat al lui Traian Băsescu a fost aceea de pace cu sistemul (în special cu serviciile de informaţii). Noul preşedinte nu a dorit să-şi ostilizeze structurile, preferând în schimb să le câştige loialitatea.

CONCLUZII

În România, închiderea buclei conflictuale cu sistemul, deschisă de societatea civilă în timpul guvernării PSD, a anulat practic trendul revoluţionar portocaliu. Conflictul s-a transferat din zona relaţiei cu sistemul în zona relaţiilor politice dintre partide, în cadrul democratic existent. Deşi în continuare acut, acest conflict nu relevă dispoziţia de a distruge ordinea constituţională pe alte căi decât cele democratice. În plus, fracturile din interiorul noii puteri (acuzaţiile de corupţie aduse de preşedinte pe zone concrete de guvernare şi chiar împotriva primului ministru) şi adoptarea unor comportamente politice ale foştilor guvernanţi (în special extinderea controlului politic asupra structurilor administraţiei locale) a îngropat definitiv orice ideal al revoluţiei portocalii româneşti.

Un singur element s-a păstrat din caracteristicile perioadei “revoluţionare”: intoleranţa şi predispoziţia pentru eliminarea celorlalţi. Ne referim în special la neacceptarea dialogului politic normal, în cadrul căruia participanţii să-şi respecte reciproc punctele de vedere. Contestarea legitimităţii unui grup doar pentru că nu derivă din voinţa majorităţii este o imensă capcană, în care poate cădea foarte uşor o democraţie tânără. Riscurile sunt imense, pentru că ajung să conducă de la intoleranţă la autoritarism. Am văzut acest tip de intoleranţă început în dezbaterile electorale şi continuat în toate dezbaterile parlamentare. În aceste condiţii, principiul coabitării pare o iluzie de democraţie pe care clasa politică românească nu vrea să o facă să devină realitate.

Atitudinea revoluţionară se păstrează de-a lungul vieţii democratice post-electrorale, blocând atât dialogul, cât şi consensul (acolo unde el este necesar). În acest fel, atacul la adresa establishment-ului este continuu şi se transformă în regulă de lucru pentru actorii care au câştigat datorită lui.

***

E clar că fenomenologia revoluţiei portocalii nu a existat doar în Ucraina. Dincolo de exemplele rusesc, georgian sau românesc, s-au regăsit elemente similare în criza din Uzbekistan, în alegerile din Serbia şi, mai nou, chiar şi în Azerbaidjan. Mecanismul nu este însă doar unul est-european, el regăsindu-se şi în contestarea establishment-ului de tip european: ne referim la crize în interiorul Bisericii Catolice, la manifestaţii anti-globalizare sau la contestarea Constituţiei Europene. Toate acestea conţin, potrivit mai multor analişti, manifestări comune cu “revoluţia portocalie”, fără a se identifica însă cu aceasta.

Ce s-a întâmplat în Ucraina a atras atenţia într-o foarte mare măsură, eclipsând însă schimbările din alte spaţii geografice. Semieşecul înregistrat de curând de schimbarea din Ucraina ar putea contribui la clarificarea atenţiei analiştilor. La începutul anilor ’90 se vorbea de un nou val al schimbării în Europa şi chiar la nivel mondial. Anii care urmează reprezintă, din acest punct de vedere, o provocare, fiind interesant de văzut dacă asistăm la un trend solid, care va fi confirmat pe termen mediu, sau dacă aceste exemple fac parte doar dintr-o explozie punctuală a începutului de mileniu.

LIDERII ŞI ILUZIA REVOLUŢIEI

Fiecare dintre mişcările de tip “revoluţie portocalie” a avut în centrul său un lider puternic, care a acţionat, în fiecare caz, ca un propulsor, dar şi ca principal garant al întregii mişcări. Legitimitatea demersului revoluţionar a fost construită, într-o proporţie covârşitoare, pe baza legitimităţii şi popularităţii liderului respectiv şi a posturii acestuia de inamic al sistemului, capabil să îşi asume eficient rolul de contestare a valorilor acestuia şi să propună convingător un sistem de valori alternativ.

În toate cazurile descrise mai sus – Georgia, Ucraina şi România – “revoluţiile portocalii” au fost puternic personalizate printr-un purtător de imagine; acesta îşi asuma deschis şi explicit rolul de a crea o breşă în sistem, cu ajutorul populaţiei chemate să i se alăture, pentru ca sistemul să fie distrus.

Fără a fi vorba de revoluţii în adevăratul sens al cuvântului, aceste mişcări au reprezentat totuşi revoluţii simbolice: sistemul politic, subiect al acţiunii revoluţionare, a fost asimilat, în aceste cazuri, cu partidul aflat la guvernare (prin ataşarea etichetei de partid-stat), iar mutarea generatoare de schimbare nu a fost una de dislocare a edificiului instituţional prin forţă, ci de schimbare a deţinătorului puterii prin alegeri.

În fapt, revoluţiile portocalii au fost în esenţă o serie de campanii electorale purtate cu mijloace neconvenţionale, de multe ori la limita jocului democratic, cu incitarea şi stimularea publicului să participe activ la schimbarea politică prin crearea şi amplificarea mizei acesteia; în toate cazurile descrise, miza a fost fundamentală pentru coagularea şi punerea în valoare a energiilor populare.

La fel, presiunea populară a jucat un rol deosebit de activ – major în Ucraina şi Georgia, unde mişcările de stradă au determinat decizia de reorganizare a alegerilor, moderat în România, unde aceste mişcări au rămas la stadiul de ameninţare folosită de opoziţie în logica jocului electoral.

De asemenea, în toate cazurile date, imaginea liderului a fost în aşa fel configurată, alimentată şi utilizată pentru a se suprapune pe imaginea unui “vârf de lance” capabil să declanşeze transformarea necesară – respectiv, destructurarea sistemului existent şi generarea altuia nou, baza pe alte reguli, democratice. La fel ca în situaţia unei revoluţii propriu-zise, liderul a funcţionat ca un simbol colectiv al “poporului”, care prin intermediul său urma să îşi satisfacă nevoia de schimbare şi să preia puterea de la oligarhia existentă.

În moduri similare, “revoluţiile portocalii” au reuşit unul din scopurile pe care şi le-au propus explicit: plasarea în vârful ierarhiei a liderului aflat în centrul mişcării pseudo-revoluţionare. Celălalt scop, care viza destructurarea sistemelor corupte (“ticăloşite”, conform propagandei Alianţei PNL-PD din România) şi înlăturarea oligarhiilor, s-a dovedit a fi mai dificil de atins.

Impunerea sentimentului de trădare

1. Majoritatea bilanţurilor, realizate la jumătate de an sau la un an de la instaurarea noilor guvernanţi, fie că au fost realizate de mass-media internă sau externă, au vorbit despre simpla înlocuire a vechii oligarhii cu una nouă, la fel de dornică de putere şi de determinată să îşi folosească influenţa în interesele proprii ca şi precedenta. În toate cazurile, suspiciunea că fostele cercuri de influenţă, înlăturare prin suflul de tip revoluţionar al alegerilor, au fost pur şi simplu înlocuite de altele noi, constituite sau consolidate în jurul noii puteri. Mai mult, privilegiile puterii s-au dovedit a fi la fel de atrăgătoare pentru foştii critici ai abuzurilor guvernanţilor.

În Georgia, ziarele au relatat pe spaţii largi despre viaţa de star a fiului preşedintelui Saakashvili, pasionat de maşini luxoase şi cluburi de noapte scumpe.

În România, şefa administraţiei prezidenţiale – şi o notorie apropiată şi sfătuitoare a preşedintelui Băsescu – a demisionat după numai 10 luni în funcţie, din cauza intensificării campaniilor de presă care demascau legăturile de afaceri ale familiei sale cu înşişi membri ai fostei oligarhii.

În Ucraina, întregul guvern a fost demis la 8 luni de mandat, în frunte cu primul ministru, important contributor la victoria portocalie din iarnă;   s-a vorbit atunci despre acest gest extrem ca rezultat al coliziunii între diversele grupuri de interese reprezentate în guvern, miza fiind una economică – preluarea controlului asupra fostelor proprietăţi ale statului.

Acesta a fost primul element care a generat sentimentul de trădare, de “revoluţie furată” în fiecare dintre realităţile respective. Ceea ce fusese prezentat opiniei publice interne şi internaţionale ca revoluţie politică avusese, de fapt, semnificaţia unei complicate lupte pentru controlul puterii şi al resurselor economice, deghizat în aşa fel încât publicul să îl perceapă ca având o miză naţională şi să participe la realizarea schimbării.

2. Cel de al doilea element – la fel de important ca şi primul – care a contribuit la instaurarea sentimentului de trădare a fost asimilarea liderului de către sistem. Deşi în toate cele trei cazuri portretul liderului a fost construit ca imaginea unui demolator de sistem şi instaurator al puterii poporului în cadrul instituţiilor statului, în realitate el s-a dovedit a fi, relativ rapid, asimilat de sistem. Evoluţie anticipabilă, dintr-un anumit punct de vedere, din moment ce funcţia de preşedinte a rămas definită prin aceleaşi reguli şi numai deţinătorul său s-a schimbat.

Senzaţia de trădare a apărut prin discrepanţa dintre aşteptările de tip revoluţionar (induse de însuşi acest lider populaţiei în perioada preelectorală şi electorală) şi evoluţiile de tip sistemic care au urmat ascensiunii la putere. Promiţând că vor schimba sistemul din temelii, liderii nu au făcut decât să preia funcţia de vârf al unui sistem care funcţiona, conformându-se acestuia şi respectându-i docil cerinţele, ca şi predecesorii.

EVOLUŢII POST-PORTOCALII

În măsuri diferite, în fiecare caz în parte, mişcările revoluţionare “portocalii” au dezamăgit, în sensul în care nu au reuşit, cel puţin deocamdată, să îşi îndeplinească setul maximal de promisiuni pe baza cărora au ajuns la putere. Sentimentul “revoluţiei furate” este, în cea mai mare proporţie, responsabil pentru această dezamăgire, în condiţiile în care, în toate statele luate în discuţie, reprezentanţii noii puteri au părut învinşi/asimilaţi de sistem şi gata să-şi asume unele dintre păcatele blamate la predecesorii lor.

În fiecare dintre aceste ţări, schimbarea politică a fost posibilă în mare parte datorită existenţei unui puternic şi radical curent contestatar al vechiului establishment, generat ca o contrareacţie la percepţia de abuz şi corupţie ataşată foştilor conducători. Una din etapele “revoluţiei” înseşi a constat în îngroşarea liniilor, accentuând la maximum această percepţie. Construind o nevoie pe plan social – îndepărtarea sursei corupţiei şi eliminarea sistemului corupt – noii lideri au eşuat parţial în a o satisface. Aceasta presupune, automat, că publicul care a crezut cu adevărat în performanţa lor se consideră acum trădat şi manifestă confuzie, nereuşind să îşi păstreze încrederea în favoriţii săi. Un segment din acest public – proporţia sa fiind definită în fiecare caz în parte – va conserva o energie negativă vis-a-vis de opţiunea de vot, devenind public ţintă pentru mesajul naţionalist şi extremist.

În aceste societăţi, terenul este deosebit de propice pentru apariţia discursului de tip “ultima soluţie” – populismul de tip mesianic care atrage, de obicei, electoratul nefidelizat sau lipsit de constrângeri ferme în privinţa uneia dintre ofertele politice.

Pentru acel electorat cu aşteptări înşelate, apare sentimentul de respingere a clasei politice şi a mesajului politicianist, de tip partinic. În aceste situaţii se creează oportunităţi pentru un discurs consensual şi pragmatic, nu neaparat diferit de cel tehnocratic; criteriile strict politice de fundamentare a opţiunii electorale se dizolvă şi acest tip de mesaj poate fi susţinut strict pe baza legitimităţii, credibilităţii şi soluţiilor oferite de personajul care îşi asumă acest rol. El îşi poate consolida legitimitatea inclusiv prin coagularea, în jurul său, a unor grupuri cu antecedente politice diverse, pe baza unei argumentaţii de tip “uniune naţională”.

În acest fel, în jurul lor se pot ralia largi categorii de electorat dezamăgit de discursul standar al clasei politice, dar gata să îmbrăţişeze argumentaţia pragmatică şi propunerile concrete ale unui asemenea candidat. Esenţială pentru diseminarea acetui tip de mesaj este contribuţia mass-media, care poate sprijini nu numai promovarea sa, dar poate susţine şi credibilizarea acestuia.


[1] E complicat de a discerne intre definitiile revolutiei, fiindca cele mai multe perspective sunt incarcate de ideologie. Multe din revolutii au devenit factori de legitimare a unor regimuri politice si, implicit, acest fapt a afectat studierea obiectiva a fenomenului. De aceea, am ales o definitie strict formala, axata mai ales pe elementele masurabile ale fenomenului revolutionar.

[2] Un caz special de schimbare este cel care a avut loc dincolo de cortina de fier. Trebuie însă remarcat că schimbarea socială şi politică într-o societate periferică (precum sunt statele din estul Europei sau din fostul spaţiu sovietic) nu este rezultatul unui model cultural comun. Nu există nici un pattern comun de schimbare, în ciuda existenţei unor teorii evoluţioniste care afirmă contrariul. Nu există stadii de evoluţie sau factori cauzali cu valabilitate universală.

[3] Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca si Wright Mills au definit cel mai bine acest mecanism

[4] Pluralismul este elementul fundamental al unei societati democratice, dar el exista si in alte societati (diferenta fiind ca, in democratii, pluralismul este considerat legitim).

[5] Aceasta este o perspectiva structuralista, bazata pe analiza elementelor de baza ale fenomenului revolutionar. Modelul structuralist este detaliat de A. Poitrineau, in “Le mithologie revolutionaire”.

Sursa: Infopolitic

Anunțuri