_80691582_89281465
La ora la care scriu aceste rînduri, ziarul New York Times tocmai și-a recunoscut printre rînduri, într-o scrisoare către cititori, eșecul de a acoperi adecvat recenta campanie electorală și de a anticipa corect rezultatele alegerilor prezidențiale din SUA.

Ziarul promite, în scrisoarea cu pricina, că se va dedica din nou misiunii sale de a acoperi onest și imparțial evenimentele politice. În urmă cu cîteva luni, același ziar a abandonat explicit toate standardele de ”obiectivitate și echitate” jurnalistică, din cauza ”pericolului reprezentat de Donald Trump” și s-a înregimentat într-o campanie perdantă pentru Hillary Clinton.

În ediția sa de joi, 10 noiembrie, ce a urmat anunțului rezultatelor alegerilor de miercuri, același New York Times, poreclit The Gray Lady (Doamna căruntă), din cauza vechimii și tradiției sale, a publicat pe prima pagină, cu litere mari, următorul titlu: ”Democrats, Students, and Foreign Allies Face the Reality of a Trump Presidency” (”Democrați, studenți și aliați străni se confruntă cu realitatea unei președinții a lui Trump”).

În loc de ”Donald Trump, the new president” sau ”A new man in power”, NYT a optat pentru acest titlu, ce pare un climax al abandonării standardelor jurnalistice de reportaj ale școlii anglo-americane de jurnalism. ”The Old Gray Lady” seamănă leit, în această ediție, cu Pravda. Ne închipuim un titlu similar: ”Proletari, studenți și prieteni comuniști din toate țările se confruntă cu pericolul capitalist”.

New York Times s-a confruntat însă, nu numai cu realitatea președinției lui Trump, ci și cu cea a reducerii drastice a abonamentelor, în urma eșecului de a acoperi adecvat campania prezidențială. Scrisoarea cu pricina, de reînnoire a vechiului angajament față de valori jurnalistice ca onestitatea și imparțialitatea, e desigur mînată de reducerea alarmantă a abonaților, după ce a găzduit o pletoră de articole corecte politic, apărînd ”lupta pentru valorile progresiste” ale epocii Obama și omițînd, din turnul său de fildeș de la New York, frustrările americanilor obișnuiți. E vorba de oameni afectați de criza economică și exportul de locuri de muncă, alienați de elitele social-liberale prospere de pe Coasta de est și Coasta de vest.

Corectitudinea politică instituţionalizată în Statele Unite în timpul administraţiei Obama a funcționat de obicei cu dublu standard. Dacă un creştin alb sau o personalitate publică ce nu face parte dintr-o minoritate afirmă ceva care poate fi construit ca “rasist”, se consideră că e vorba de o hate-crime. În schimb, dacă un minoritar de culoare înjură şi ia la bătaie un majoritar alb din cauza opiniilor sale politice, se recurge la un tratament permisiv.

Presa liberală evită să comenteze incidentul, pentru a nu fi calificată drept rasistă. Incidentul e mușamalizat şi minoritarului agresiv i se găsesc scuze. Se apelează la raţionalizări psihologice, sociologice şi antropologice care conduc invariabil la verdictul că agresorul minoritar e de fapt o victimă a nedreptăţilor societăţii, economiei şi istoriei. Cam ca şi cu teroriştii musulmani scuzaţi de presă, după ce comit noi masacre, pe motivul că se simt marginalizaţi şi “depresivi”.

Este şi raţiunea pentru care politicile preşedintelui Obama n-au fost criticate aşa cum ar fi trebuit, sporind frustrările majorităţii tăcute faţă de elitele politice şi mediatice servile față de Washington DC, ce au fost în schimb exploatate demagogic de Donald Trump.

Aş vrea să fie limpede o chestiune. Mă număr printre cei care cred că filosofia cosmopolită a respectului pentru alteritate ce stă la baza corectitudinii politice are meritele ei indiscutabile. Cred însă că, în formele sale exacerbate, absolutizarea diferenţelor şi identităţilor poate conduce la alienare și la schisme sociale de felul celei la care asistăm acum în Statele Unite.

Diferenţele se cuvin, într-adevăr, recunoscute public şi politic, dar numai pe fundalul umanităţii comune, care e universală. Absolutizarea particularului şi uitarea universalităţii umane îşi are riscurile sale.

Ironia abuzurilor corectitudinii politice din epoca Obama este că, uneori, promovează o egalitate absurdă. Să luăm exemplul drepturilor femeilor. Primul val, cel mai imatur al feminismului, a fost unul al “egalităţii între sexe”. Femeile doreau să devină egale cu bărbaţii. Iar dacă, în materie de inteligenţă, provocarea are sens, aşa cum o dovedesc performanţele academice şi ştiinţifice ale numeroaselor femei, în privinţa forţei fizice lucrurile stau diferit.

E clar că vechiul stereotip al “sexului slab” are, pe undeva, un temei natural. Chiar dacă există, cum mi-a replicat un student de-al meu, destule excepţii (femei viguroase şi bărbaţi fragili), înzestrările naturale ale bărbaţilor în materie de forţă fizică sînt, statistic vorbind, superioare. Este, de aceea, straniu să vrei să aplici dictatul cotelor de gen cînd e vorba de forţe de intervenţie specială, care se antrenează mărşăluind zilnic cu greutăţi uriașe în spate.

Evident, există multe femei cu antrenament militar şi sportive care aruncă greutăţi, dar e un fapt demonstrat că trupele speciale mixte nu sînt la fel de eficiente precum cele uniform masculine. A impune o cotă de gen în aceste trupe e o intruziune nepotrivită a politicului într-o sferă guvernată de exigențe și criterii străine de politică.

Feminismul matur al celui de-al doilea val a fost unul al diferenţei. O feministă celebră ca Germaine Greer, care l-a învins zdrobitor în 1973, într-o dezbatere la Cambridge, pe William Buckley Jr., a susţinut emanciparea femeilor de sub dominaţia masculină într-un mod care să valorifice potenţialul lor feminin – adică fără a aspira la o egalitate (absurdă) cu bărbaţii.

Greer este atît de convinsă că identitatea diferită a femeii e ireductibilă la o alta încît a criticat (stîrnind multe reacţii iritate) pretenţia “femeilor transgender” de a fi considerate femei, apărată religios de corectitudinea politică. Mai ales pe fostul campion decatlonist de la Olimpiada de la Montreal (1976), William Jenner, devenit Caitlyn Jenner după ce şi-a schimbat numele şi genul (după 60 de ani), după ce o viaţă întreagă a fost bărbat. Jenner susține retroactiv și absurditatea că titlul său olimpic ar dovedi ”performanţele atletice” ale comunităţii LGBT.

Germaine Greer a criticat drastic pretenţiile de “feminitate” ale acestui atlet metamorfozat în femeie, în limbajul direct ce a consacrat-o, spunîndu-i că dacă nu mai are organ masculin nu înseamnă că ar fi devenit femeie. Îi lipsesc, susține ea, toate experienţele formative timpurii şi întreaga psihologie feminină modelată relaţional, prin faptul de a fi tratată ca o femeie. Greer a devenit astfel și o voce critică la adresa abuzurilor şi exceselor corectitudinii politice din politica americană de azi.

Ideologizarea politicii de stînga americane prin fetişizarea conceptuală a minorităţilor şi absolutizarea diferenţelor, care e un trademark al epocii Obama, este o realitate cotidiană. Majoritatea elitelor politice, universitare şi mediatice au îmbrăţişat, uneori cu pasiune, alteori din conformism, această ideologie radicală şi polarizantă. America de azi nu duce deloc lipsă de activişti.

De la emisiunile de “ştiri” de la CNN sau MSNBC, pînă la titlurile din New York Times, totul pare intoxicat de cuvintele “bigot”, “rasist”, “sexist”, “homofob” ‒ aplicate generos, în acest moment, mai ales preşedintelui ales Donald Trump, care, cu toate defectele şi fabulaţiile lui naţionaliste alarmante (susținute concret și de amiciția cu Nigel Farage), nu a dat semne pînă acum că prioritatea lui ar fi “războiul cultural” sau că ar construi lagăre de exterminare pentru african-americani şi mexicani.

Dimpotrivă, spre deosebire de alți republicani, a declarat că susţine drepturile homosexualilor şi că vrea să îmbunătăţească viaţa african-americanilor din ghetouri. Cei din urmă sînt marii perdanţi ironici ai administraţiei Obama, primul preşedinte african-american din istoria SUA. Cu bune şi cu rele, Donald Trump este mai curînd genul pragmatic, decît cel dogmatic şi ideologic.

Corectitudinea politică transformată într-o schemă de gîndire ideologică mistifică şi deformează realităţile, anulînd nuanţele, la fel ca orice fundamentalism. Se percep numai extremele, nu se mai poate dialoga, totul se vede în alb şi negru. Totul este clasificat a priori și nu poți fi încadrat decît într-un singur compartiment: ori ești liberal progresist, și atunci susții toată agenda corectitudinii politice, ori ești un sceptic conservator, luînd în brațe toată agenda republicanilor (stat minimal, negare a încălzirii globale, valori iudeo-creștine, familie tradițională etc.).

Pericolul global al izolaţionismului american în care Trump ameninţă să cufunde Statele Unite poate avea într-adevăr consecinţe grave la nivel mondial. Dar, să nu ne iluzionăm prea mult. Diminuarea rolului global al Statelor Unite a început de fapt din epoca Obama. Acest preşedinte a adoptat mai degrabă logica alierii decît pe cea a confruntării, ceea ce în sine n-ar fi fost rău, dacă ar fi avut noţiuni de politică externă realistă şi ar fi înţeles ce înseamnă “echilibru de putere”.

În absenţa unei iniţieri în realismul politic şi a unor consilieri mai înțelepți, politica externă pasiv-ezitantă a lui Obama a avut o mulţime de consecinţe neintenţionate (dar previzibile), care o califică drept un eşec. Ocuparea Crimeei de către Rusia, pătrunderea Rusiei în Ucraina și expansiunea ISIS-ului în Irak și Siria se numără printre aceste consecințe.

Deşi Donald Trump este cel puţin la fel de amator în politica externă ca Barack Obama, rămîne totuși de sperat că va avea consilieri mai realişti pe probleme de politică externă (republicanii urmează în general o școală de politică externă realistă) şi că va asculta de ei. Pînă acum, nu s-a dovedit că noul preşedinte ales Trump ar fi inflexibil şi neînduplecat.

După o discuţie de o oră şi ceva cu preşedintele Obama la Casa Albă, a declarat că nu va anula în întregime Obamacare, păstrînd unele clauze ce oferă protecţie cetăţenilor. Asta după ce luni în șir a declarat, cu hiperbole de campanie, că primul lucru pe care îl va face ca președinte va fi să anuleze complet Obamacare. Chiar și pe parcursul campaniei, a mai schimbat “din mers” unele obiective şi şi-a moderat limbajul, după ce a fost demonizat și caricaturizat ca “rasist”, “nazist”, ”bigot” etc. Chipul în efigie pe care i-l ard cei care protestează împotriva victoriei sale în alegeri e unul fabricat de corectitudinea politică.

Chipul unui monstru dogmatic fioros care abia aşteaptă să împroaște flăcări asupra minorităţilor. În realitate, e vorba de un om de afaceri excentric, un playboy vanitos şi iritabil, dar foarte pragmatic – și care știe ce înseamnă compromisul. Dacă doleanţele legitime ale actualilor protestatari împotriva victoriei sale în alegeri i-ar fi prezentate mai politicos, ar putea ţine cont de ele. Războiul cultural “preventiv” întreţinut de propaganda corectă politic împotriva lui Trump, prin amplificarea unor spaime ideologice, ar putea fi o nouă formă de auto-sabotare a corectitudinii politice.

În afara programului extremist al unor organizații comuniste ca Workers World Party ce susține regimul din Coreea de Nord și invită pe rețele de socializare la protestul împotriva inaugurării prezidențiale a lui Donald Trump pe 20 ianuarie 2017, există și protestatari care ridică probleme legitime. Ce se va întîmpla, de pildă, cu Acordul de la Paris privitor la schimbarea climatică, care tocmai a intrat în vigoare pe 4 noiembrie 2016? Va risca oare Trump să se retragă din acest Acord și să trîntească ușa în nas țărilor europene? Vor fi Statele Unite sancționate în eventualitatea acestei retrageri?

Dacă protestele împotriva lui Trump vor continua în același stil schismatic, evitînd dialogul și promovînd numai clișee demonizatoare, susţinătorii săi dispreţuiţi prin asociere ca “ignoranţi”, “rasişti”, “nazişti”, “homofobi” și ”bigoți” se vor aliena şi mai mult de progresiştii de extremă stîngă. Mişcarea Tea Party se va legitima prin isteria ideologică și actele de vandalism ale taberei adverse. Iar dacă ”organul de partid” New York Times, împreună cu televiziunile liberale aferente, vor continua să salute ”mișcările de protest ale clasei muncitoare” în titlurile știrilor, prăpastia între realism conservator și ideologie progresistă, deja accentuată în epoca Obama, s-ar putea lărgi și mai mult.

Pe vremuri, în Uniunea Sovietică, comuniştii nu citeau Pravda ca să afle adevărul, ci ca să se informeze care e linia partidului, cine e ”în grații” și cine e discreditat. Comunismul sovietic devenise o minciună acceptată. Astăzi, în SUA, corectitudinea politică e o religie militantă, ale cărei dogme sînt întreţinute de presă, politicieni democraţi, universităţi și licee. Nu însă una extrem de populară. O dovadă e nu numai succesul lui Donald Trump, ci și încercarea ziarului New York Times de a drege busuiocul și a-și curta cititorii cu noi promisiuni de ”onestitate”, pentru a nu-și pierde abonații și a da faliment.

William Buckley Jr. le putea spune unora din adversarii săi ideologici de extremă stîngă “nu-ţi insult inteligenţa sugerînd că ai crede ceea ce spui”. Unii dogmaticieni fanatici ai extremei stîngi din America de azi s-ar simţi probabil jigniți de bănuiala că nu sînt convinși de ceea ce spun. Și spun destule, cu lacrimi amare, mai ales ”din cauza fenomenului Trump”, care îi face să-și piardă uzul rațiunii.

Autor: Tereza-Brindusa Palade

Sursa: contributors.ro

Anunțuri