RaduGyr
Imediat dupã aparitia primei editii a volumului „Poeme de rãsboiu” (1942), lucrarea a fost retrasa de pe piata de catre cenzura. Editia a doua a aparut in 1943, insa fara multe din poeziile din cea dintai…

STEPÃ UCRAINEANÃ

Curgând din Miazã-Noapte, zbârcitã, largã, arsã,
cu veacul si tãcerea în goluri verzi se varsã.

O simti cum vine parcã din moarte si uitare,
ducând sfâsietoarea vecie în spinare.

Rar, câte-un dâmb clipeste din geanã sub un nor,
sau schioapãtã, departe, un pom într-un picior.

Clocite, smârcuri negre spre zariste se lasã,
fierbându-si mormolocii sub lintita vâscoasã.

E-n tot o deznãdejde, o dezolantã silã…
Cad din vãzduh, bolnave, mari pãsãri de argilã,

si linistea se cascã, setoasã, ca o fiarã,
lingând pe margini cerul si apa lui amarã…

In zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul
tãriilor si urcã, necrutãtor, pârjolul.

Pãmântul surd se coace si crapã sub vãpaie,
si arsita-l scobeste cu gheara-n mãruntaie.

Amiaza nemiloasã, din granita ei spartã,
veninul care arde prin ierburi si-l desartã.

Si aerul trosneste… si zãrile lesinã…
Ci, deodatã, stepa ofteazã in luminã.

Cu nãrile zvâcninde, adulmecând, tresare
si, lung miroase ploaia gonind din depãrtare.

Din adâncimi mongole, din hãu fãrã ‘nceputuri,
cresc norii cu hangere de fulgere si cnuturi.

Vin hoarde de cenusã si clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.

Vecia urlã. Norii îsi leapãdã tãciunii,
si mormãie si joacã ursoaicele furtunii.

Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goalã.
Mânjind vãzduhul, vântul îi card-n cârcã smoalã.

Ies smârcurile-afarã din gropnite si pleacã
sã rupã clãi rãzlete in goana lor buimacã.

Zbârlit, îsi umflã gusa si dusmãnos, nãmolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.

Imensã, stepa geme, se clatinã si fierbe…
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe

de stele si le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrãmate.

O limpezime rece îngheatã juvaere
si subtiazã poduri de vis si de pãrere.

Iconostasul noptii se-naltã cu sfialã,
si toatã stepa-ncepe o rugã vegetalã.

Un imn ciudat mijeste din santuri, din bãltoace
Si numai dintr-un capãt de lume fãrã pace,

flãmând, ca o lupoaicã la pândã, tunul latrã,
scuipându-si, peste basme, plãmânii lui de piatrã.

Saltz, August, 1941

***

MARS DE NOAPTE

Mãrsãluim… Prin noaptea cu tãisuri,
strivim nãmolul, blestemãm, scrâsnim.
Cãlcãm mocirle, sfâsiem hãtisuri,
mãrsãluim, mãrsãluim…

Mãrsãluim. Cresc aburi de sudoare
din oameni, din cãrute si din cai.
A vizuinã mirosim si-a fiare,
si-n gurã gust simtim, de mucegai.

Bocancii sparti înfig amare tinte
in glod, in smârc, in morlii-ascunsi sub lut
si-n tot ce-a mai rãmas din noi fierbinte:
în lacrimi, în surâsuri, în sãrut.

Mãrsãluim. Din noaptea clãtinatã,
ciobitã, luna, cum luceste-acum,
e-o cascã de metal însângeratã
pe vârful unei cruci de fum…

Petrovcka, Septembrie, 1941

***

CRUCIATII

Doamne, printre vâlvãtãi
suntem cruciatii Tãi.

Cu asprime si cu vis
cruci de foc pe piept ne-ai scris.

Ne-ai tãiat prin porumbisti
raiul Tãu cu îngeri tristi.

Rai, in care branduri bat,
de chesoane spintecat…

Ne porti marsul triumfal
prin pucioasã si metal,

mucenici cu-obraji de zinc
in urgii ce nu se sting.

Spre ce grav Ierusalim
mergem sa ne rãstignim.

Urcãm Noul Testament
sub un dur bombardament,

si ne secerã din cer
heruvimi sonori de fier…

Doamne, printre vâlvãtãi
suntem cruciatii Tãi.

Ritmic, cum bocancii sunã,
sângerând intrãm in lunã.

In grenade si-n rucsac
ducem crâncenul Tãu veac

si purtãm la centiron
Cerul Tãu într-un bidon.

***

BOMBARDAMENT DE BRANDURI

In floarea- soarelui, pe dâmb, în bozii,
în mãrãcini, in gropnite: explozii.

La dreapta,-n stânga,-‘n fatã, evantaie
si sfâsiate cozi de vâlvãtaie.

Explozia acum e-un palmier,
sau un havuz cu despletiri de fier.

Zarea si-a smuls tunica spintecatã
si pieptul, gãurit de rãni, si-aratã.

Sonorã, moartea scuturã pe deal
aprinse, rosii pleduri de metal.

Ba nu: si-a rupt, cu trosnet de aramã,
pe cer, incandescenta ei maramã…

Plesnind, vin stânci de fontã in secarã
si-si varsã mãruntaiele afarã.

Fâl, fâl…. Cutremur surd. Vãzduhul crapã.
Strâmbi, mortii ies din santuri si din groapã.

S-a spart un iad. Ne cad peste vesminte
zdrente de carne si nisip fierbinte…

Pe liziera arsã de salcâm
scrâsnim din dinti, murim sau ne târâm.

În trupul tot, un tipãt lung se frânge,
si viata toatã-i sânge, – numai sânge…

Karpova, August, 1941

***

PÂNDÃ, NOAPTEA

Cad, peste noi, inele si podoabe,
rachetele. Salcâmii doar suspinã.
Vântul, zbârlit, târându-se pe labe,
m-adulmecã pe nãri ca o jivinã.

Stãm înclestati pe arme, numai pândã,
în gropile cu veghea mlãstinoasã…
Simt viata buruienilor plãpândã
cum, duh amar, pe-obrazul meu se lasã.

Tac brandurile. Vânãt, cerul geme
si, scârtâind, se-nchide ca o usã
deasupra, peste noi si peste vreme,
deasupra, peste vis, peste cenusã…

Un fâlfâit ciudat in noapte zboarã,
prin cucuruzi nelinistea tresare.
Pe dârele cartuselor trasoare
sufletul urcã, sufletul coboarã.

Pe urmã, amintirile… Se leagã,
se despletesc, se cheamã, se-mpreunã,
ca niste zarzãri albi fosnesc în lunã,
si inima miroase-a flori, întreagã.

Vigoda, Septembrie 1941

***

CANTONAMENT

Zãcem si trândãvim de douã zile
în satul spart si ars de proiectile.
Pe fundul ãsta sterp ca o gãoace
întreg batalionul „se reface”.

Cum stãm prin curti, pe resturi de gunoaie,
pãrem dospiti din carãmizi si paie.
Simtim, adânc, in oase cum se trage,
si-n carne, frigul putred din bârloage.

Departe, câmpul susurã litanii.
Zburdãm iesiti din gãuri, ca guzganii.
Ne gudurãm sub soare lesiatic,
in vântul lânced cu miros sãlbatic.

Cãtiva se laie lung si pe cãmasã
omoarã urma gropilor vrãjmasã.
Apoi rãmân cu ochii dusi departe,
în amintire poate, sau în moarte.

Obrajii ard, cu pâlpâiri încete,
sucim tutun in zdrente de gazete,
cãscãm alene, curãtãm gamele,
ne descãltãm de humã si obiele,
zâmbim mirati spre zarea dimpotrivã,
sau lustruim bocancii cu salivã.

În ochii tulburi încã se îngânã
mãcelul crunt de-acum o sãptãmânã,
dar râdem, când, în rece tremurare,
pe mâini ne joacã gologani de soare.

Deodatã, zvon… Gamelele dogite
sunã, gemând, ca poftele lihnite.
„Bucãtãria” vine fumegândã,
privirea se cutremurã, flãmândã,
si-obrajii arsi se-neacã, in nestire,
într-un surâs de mare fericire.

Petrovka, Septembrie 1941

***

MÂINE ÎN ZORI

Ne-am târât, julindu-ne pe coate,
pânã-n fundul gropilor posace.
Din mantãi curg mlastini desfundate,
în bocanci ne clefãie bãltoace.

Mâine-n zori atacul. Stãm prin gãuri,
ni se-mpart cartuse si grenade.
Beznele au rãbufnit din hãuri…
-Stinge, bã, tigara, camarade.

Mâine-n zori… Încovoiati pe armã,
strângem fierul, l-înclestãm cu foame.
Pleoapele de zinc nu pot sã doarmã,
gândul tipã strâns in catarame.

Linistea se surpã ca o schelã.
Spaime si nãdejdi slomnesc pe gurã.
In rãstimpuri, zornãie-o gamelã,
gropile o sâsâie si-o-njurã.

Mâine-n zori… Plesneste asteptarea,
prastie sãritã din crãcane…
Febrele îsi amãgesc dogoarea
cu zãcuta cloacã din bidoane.

Mâine. Ploaia-si fumegã lesia.
Scheaunã in zloatã ca un câine
vântul ud… Si toatã vesnicia
s-a holbat, cãscatã, peste mâine.

Cresc, imens, pupilele flãmânde,
ochii taie, sfâsie, desirã.
Mâine… joacã-n aer numai pânde,
veghea ca o ghearâ se rãschirã.

Mâine. Cerul tot, genuna toatã…
Fâsâie prin oase, negre geruri.
Mâine. Carnea cade-ngenunchiatã…

Tatãl nostru care esti in ceruri…

Vigoda, Octombrie, 1941

***

ATAC

Cu pãru-n vânt, trãsnete ies
din largi spintecãturi de ses.

Bãltoace, smârcuri, elestaie
sar din nãmol si topãie vâlvoaie,

Ceru-ndârjit scuipã lavã,
fontã lichidã, otravã.

Crunt ne mai biciuie cnutul Prea-Sfântului,
Sfârsitul pãmântului, sfârsitul pãmântului.

Pãmântul crapã,
zãrile crapã,

apele crapã,
vãzduhul crapã,

totul se spintecã si ne îngroapã…

Ura, tâsnim din gropi si din santuri.
Iadul se smulge si scapã din lanturi.

Ingeri de fier ca niste mari cruci
plutesc prin amiaza de tuci
si varsã pe noi numai stânci si butuci.

Toate jivinele lumii spurcate
facutu-s-au tancuri si cazemate.

Muntii s-au rupt din pripoane
si-arunca in noi cu prapastii si stane.

Sar giurgiuvelele lumii,
sar toate zãvoarele humii,

sare pãmântul, întreg, din tâtâni…

Scuip sânge,
scuip bucati de plãmâni;
sunt tot pucioasã si zgurã.
Moartea îmi intrã tãrânã-n gurã.

Vin proiectile, vin proiectile,
desfundã morti îngropati de opt zile,
îi smulg din norori, cu gheare haine,
si-i zvârle în sant, peste mine…

Doamne, nimic din prãpãd nu-Ti mai scapã!
Totul se spintecã, totul se crapã,
totul ne-ngroapã.

Oh, urletu-acesta, de unde
rãzbate si mã pãtrunde?

Vine din ce zãcãminte?
Din care profunde tãrii?

Iesiti, voi morti, din morminte,
ca sã intrãm noi, de vii…

***

LÃDITA CU JUCÃRII

Târgul arde. Fum vâscos si zgurã
le simtim ca un nisip in gurã.

Alergãm curbati pe baionete,
topãie pe stresini flãcãri bete.

Azvârlim grenade. Târgul arde.
Vinele plesnesc ca niste coarde,

sângele e un ciocan si bate,
bate lung in tâmplele-asudate.

O „rafalã” îl aude si-i rãspunde
cu ciocanele-i de cremene, rotunde…

Târgul arde. Nãvãlim in moarte,
printre ziduri cu olane sparte.

Casele aleargã prin bãltoace,
îsi smulg pãrul, se-nvârtesc buimace

Si-si aruncã-n iadul diminetii
geamurile, usile, peretii…

Izbucnim, urlând, într-o ruinã,
cu priviri haine de jivinã,

cu frunti tulburi, cu grenada-n mânã…
Zãngãnind, cad cioburi in tãrânã.

Ne împiedicãm, nãuci, in tindã,
de-un schelet de jilt sau de oglindã.

Tropãim, murdari, cu tinte grele,
peste zdrente negre de perdele.

Grei, bocancii calcã pe portrete:
peste-obrajii tristi ai unei fete,

peste-un gând înseninat pe-o frunte,
peste zâmbetul unei bunici cãrunte.

Printre dinti scuipãm moloz si zgurã.
Ochii-ncremenese într-o spãrturã:

pe un fund de ladã sub cenusã,
un cãlut de lemn si o pãpusã

dorm adânc, ca într-o amintire,
vise de funingine subtire.

Un cãlut olog, fãrã de roate,
schiop, beteag si rupt pe jumãtate,

si-o pãpusã care doarme-ntruna
Somn de Portelan si pãr ca luna…

Împietrim sub bârnele schiloade:
– Uite o pãpusã, camarade,

uite un cãlut uitat in ladã, –
parc-ar fi pãpusa de zãpadã

si cãlutul schiop, purtat de sfoarã
prin albastrii ani de-odinioarã…

Târgul arde. O „rafalã” toacã.
Flãcãrile joacã, joacã, joacã.

Un cãlut de lemn si o pãpusã
sub mãcel, sub moarte, sub cenusã…

Ochii au rãmas pe fundul lãzii.
Cresc împuscãturi de-a lungul strãzii,

ca un vaiet, altã grindã cade…
– Uite o pãpusã, camarade…

Freudenthal, Septembrie 1941

***

PESTE POLIJOVA

Peste Polijova
luna a cãzut,
de un tãrm de lut
sfãrâmându-si prova.

Vântu-si mânã barca
neagrã de postav;
pâlpâie, bolnav,
cerul spre Tãtarca.

Cresc în noapte gheare.
Mari sãlbãticiuni
scuipã-n zãri cãrbuni,
rumegã dogoare.

Santul anticar,
rupt de proiectile,
putredele zile
ni le surpã iar.

Stãm ca-n musuroaie,
îngropati de vii…
Toatã viata ni-i
suptã de noroaie.

Unu-njurã. Altul
geme printre dinti.
Tâmplele-s fierbinti,
noaptea ca asfaltul.

Ud pânã la piele
tot sunt strãbãtut
de un duh stãtut
de hoit si de stele…

– Ai, bã, o, tigarã?
Vreau s-o trag adânc,
s-o beau, s-o mãnânc,
adânc sã mã doarã.

In neagra tãcere
nici un dor n-adun,
doar tutun, tutun,
amar ca o fiere…

Gniliacovo, Octombrie, 1941

***

NOROIUL

Munitii, cai si oameni, zvâcnim în lungi coloane,
cu mucegaiul ploaie, si somnul in ciolane.

Omizi lichefiate ne curg pe sub cãmasã,
când burnita cleioasã pe pleoape ni se-ngroasã.

Hârâitor, oftatul îsi sparge-n piept coptura,
între gingii rãmâne sleitã-njurãtura.

Si oameni, cai, munitii, cãlcãm bãlosi de ploaie,
prin Rusia enormã, cu pântec de noroaie.

Bocancii sparti, prin pâlnii si gusi de iaduri, calcã
si pasul carã smârcul tot, halcã dupã halcã.

Mocirle despuiate, cu zburda desmãtatã,
sar moale si ne muscã, rânjind, de beregatã.

Bãltoacele se uscã pe noi si ni se-agatã,
vâlvoaie si lepoase, de umeri si de viatã.

Si noi cãlcãm-nainte, munitii, oameni, vite,
dormind, în mers, prin zeama mocirlei nãrãvite,

pe când noroiul cascã si, plescãind, se scoalã,
plesnindu-ne obrajii cu drojdie de smoalã.

Zbârlit, îsi umflã-n drumul truditelor compãnii
spinãrile puhave si negre de jigãnii.

Flãmând, holbat la pândã, ca o ciudatã fiarã,
ne-nhatã si ne trage în putreda lui ghearã.

Ne cheamã, ne momeste, se gudurã, ne suge,
ne linge si ne leagã cu lanturi si belciuge.

Cu duhnet ne sãrutã, ne scuipã, ne despoaie,
icnind, ne tencuieste cu lespezi de noroaie.

Toti suntem o mocirlã, din frunte la obiele,
parc-auzim noroiul cum clefãie sub piele,

cum plescãie în carne, cum fâsâie în oase,
si, flescãit, ne iese prin pleoapele vâscoase.

Si oameni, cai, munitii, zvâcnim in lungi coloane…
Se-nfundã cauciucuri si roti de camioane,

Si caii pânã-n oisti, si „trupa” pânã-n sale,
Si sufletul si viata, în mâzga asta moale…

Si noi cãlcãm-nainte, prin mlastinile oarbe,
hohotind, nãmolul ne suge si ne soarbe,

ne bea si ne scufundã, adânc si lesiatic,
în leagãnul lui muced si vânãt si sãlbatic.

Colonia Manhaim, Octombrie 1941

***

MORMINTELE

Sapã, camarade, sapã…
Au venit alti morti pe drum.
Frunti de ceatã, ochi de fum,
pentru viermi si pentru groapã.

Alte cruci, pe alt colnic,
tot mai multe, tot mai dese,
luna grea sã le apese
cu zãpezi de borangic…

Toarnã glod, varsã argilã,
adu crucea de molid,
casca spartã – ciob de blid –
pune-o-n vârful de sindrilã.

Sapã, sapã înainte,
cu sudoarea pe grumaz…
Sapã pentru camarazi
reci si vinete morminte.

Sapã, sapã. Bezna cade.
Toarnã viermi, zvârle noroi
Peste ochii mari si goi,
sapã, sapã, camarade…

Pune râme peste vis,
pune lut pe mâini de cearã,
mâinile ce dezmierdarã,
mâinile care-au ucis…

Doncevo, Septembrie 1941

Anunțuri